Iubire la Berlin este un roman care spune o poveste clasică (cei doi se întâlnesc; el se îndrăgosteşte din prima; ea este atrasă în mod irezistibil şi ireversibil; iubirea lor îi ajută să treacă peste ororile celui De-al Doilea Război Mondial în timpul căruia se cunosc; pentru că se iubesc, evident, nu mai contează că familia ei este modernă şi sofisticată, în timp ce a lui este săracă şi mizerabilă; se căsătoresc; fac copii; trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi). Clasic, v-am spus eu.
Mie, bineînţeles, îmi vine să cam strâmb din nas şi să protestez. Iubirea în viaţa reală este mult mai complicată, îmi spun, gândind, de fapt, cu nostalgie că ar fi fost mult mai simplu ca viaţa să fie la fel de lipsită de nuanţe precum literatura. În literatură iubirea este aproape întotdeauna veşnică şi profundă, în literatură oamenii aparţin în totalitate categoriei din care fac parte. Mai exact, personajul rău este rău (rar de tot se întâmplă ca acesta să surprindă prin vreo acţiune contrară categoriei în care a fost încadrat; personajul bun este bun până la capăt; există personajul care îi ajută pe cei buni; cel care îi ajută pe cei răi etc.). Oamenii vii, însă, sunt despre altceva. În general, sunt despre contradicţii (azi poţi să fii un om bun, mâine poate eşti rău) care duc la caractere complexe care, de cele mai multe ori, nu pot fi încadrate în vreo categorie.
În Iubire la Berlin dragostea este atât de clasică şi de simplă. Învinge tot, trece peste orice obstacol (atât exterior – părinţii care, iniţial, sunt împotrivă -, cât şi interior – eroina are momente în care nu este sigură de ceea ce simte -), este exclusivistă, sinceră şi împărtăşită. Şi, cel mai uimitor, este adevărată, adică inspirată dintr-o întâmplare reală. Căci povestea din acest volum s-a petrecut aievea la Berlin unde fiica lui François Mauriac şi-a început relaţia de dragoste cu prinţul rus Ivan Wiazemsky, pe care, mai târziu, l-a luat de bărbat. După un timp s-a născut Anne Wiazemsky, cea care semnează cartea de faţă şi care, la rândul ei, a trăit o iubire interesantă alături de cunoscutul regizor Jean-Luc Godard.
Poate printre voi sunt dintre cei care împărtăşesc punctul de vedere destul de cinic, exprimat mai sus prin care se sugerează că dragostea din viaţa reală nu seamană cu cea din literatură, însă un volum ca Iubire la Berlin este tocmai bun pentru a contrazice acest tip de raţionamente. Se pare, deci, că uneori dragostea chiar eclipsează toate obstacolele. Şi, totuşi, să fie o astfel de iubire doar o excepţie?
Tweet
cred ca e super …
O sa imi ajunga si mie saptamana viitoare… Abia astept !
Probabil ca aceasta carte ne face sa protestam pentru ca gandim din perspectiva pervertirii lumii actuale…si din perspectiva miriadelor de circumstante pe care le consideram intr-o relatie, uitandu-ne sa facem abstractie de fapt de simplitatea lucrurilor…contextul actiunii cartii justifica fluenta firului povestii…intr-un oras aproape parasit si bombardat si in armata, era normal ca o tanara femeie sa se indragosteasca de un barbat cu prestanta (si in ziua de azi, femeia cauta barbatul cu prestanta, desi la fel in carte este intai circumspecta), iar un barbat sa aleaga una din putinele femei care ii pot inspira ceva la locul si momentul respectiv. Erau de fapt voluntari, dar izolati intr-un Berlin daramat…parintii contau intr-o masura mica, avand in vedere ca ea de fapt pe tot parcursul cartii vrea sa-si afirme independenta si utilitatea in armata si in viata… si la un moment dat gandeste ceva “E viata lor…eu voi avea o altfel de viata cu Wia”…care e o afirmatie perfect matura, dar de multe ori invatatura asta nu ne-o asumam…si luam in considerare tot ce spun parintii, ce fac parintii, ce au facut sau ar face parintii…fara sa gandim noi si sa ne croim noi drumul. Mie povestea mi s-a parut frumoasa tocmai prin simplitatea si cursivitatea, ca sa nu spun normalitatea ei. Asa povesti sa tot avema in viata reala…fara complicatii inutile de orice natura ar fi ele!