Editura Nemira lansează un noul volum în colecția Babel, Busola de Mathias Enard, autorul cărții Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, apărută în aceeași colecție în septembrie 2017.

Premiul GONCOURT

La Viena se înnoptează, iar Franz Ritter, muzicolog sedus de Orient, în zadar încearcă să adoarmă. Între veghe și vis, între nostalgie și febră, prind contur amintiri fără număr, de la Istanbul, Alep, Damasc, Palmira, Teheran, precum și umbra unei iubiri imposibile.

Carte nocturnă, care te învăluie cu ritmurile ei muzicale, cu erudiția ei, cu umorul dulce-amar, Busola este o călătorie, o declarație de admirație și o mână întinsă, ca un pod între Occident și Orient, între ieri și mâine, clădit pe inventarul secolelor de fascinație.

„Iată un text profund melancolic, pentru că toate idealurile personajelor sunt spulberate brutal de ecourile prezentului imediat, care se fac auzite – războiul din Siria, distrugerea Palmirei… De altfel, cartea le este și dedicată sirienilor.“ – Le Monde

„Mathias Enard își desenează cartea ca un artist, recurgând din plin la arabescuri.“ – Le Figaro

Fragment în avanpremieră

Era începutul lui octombrie și vremea nu era foarte frumoasă în ziua sosirii în Styria, în casa lui Joseph von Hammer-Purgstall; un pic turtit de călătoria cu trenul, dormisem tun într-un mic han privat din inima unui sat care-mi păruse (poate din cauza oboselii de pe drum sau a burniței dense de pe cărarea ce șerpuia pe colinele dinspre Graz) mult mai departe decât ne spuseseră organizatorii, dormisem tun, e chiar momentul să mă gândesc la asta, poate că și acum ar trebui să găsesc un mijloc de a obosi, o călătorie lungă cu trenul, o drumeție în munți, sau să bat barurile dubioase ca să încerc să pun mâna pe o doză de opiu, dar în Alsergrund sunt slabe șanse să dau peste o bandă de teriyaki iranieni: din păcate pentru vremurile noastre, Afganistanul, victimă a piețelor, exportă mai ales heroină, substanță și mai înspăimântătoare decât comprimatele prescrise de Dr. Kraus, dar sper, sper să-mi găsesc somnul, iar, dacă nu, la un moment dat soarele tot va răsări. Mereu aerul ăsta de nenorocire în cap.

Acum șaptesprezece ani (să încercăm printr-o mișcare a pernei să-i izgonim pe Rückert, Mahler și toți copiii morți) Sarah avea poziții mult mai puțin radicale sau poate tot radicale, dar mai timide; încerc să o revăd coborând din autocar în fața castelului Hainfeld, cu părul roșu, lung și ondulat; obrajii rotunzi și petele de roseate îi dădeau un aer copilăros, care contrasta cu privirea profundă, aproape dură; fața ei avea deja un nu-știu-ce oriental, în culoarea și forma ochilor, trăsătură care mi se pare că s-a accentuat odată cu vârsta, trebuie să am fotografii pe undeva, fără îndoială nu de la Hainfeld, ci multe clișee uitate din Siria și Iran, foi de album foto, mă simt foarte calm acum, amorțit, legănat de amintirea colocviului din Austria, a castelului lui Hammer-Purgstall și a lui Sarah în curtea acestuia, pe cale să studieze inscripția arabă cu un oftat de șef incredul și cu un aer uimit, același șef pe care l-am observat adesea oscilând între mirare, perplexitate și răceală blazată, cea pe care mi-o arată când o salut prima dată, după intervenția ei, atras de calitatea textului și, bineînțeles, de frumusețea ei, de șuvița castanie care-i ascunde fața când, emoționată în primele minute, își citește lucrarea despre monștrii și miracolele din Pajiști de aur: strigoi terifianți, djinni, hinn, nisnas, hawatif, creaturi stranii și periculoase, practici magice și divinatorii, popoare semiumane și animale fantastice. Mă apropii de ea traversând mulțimea de savant care se înghesuie în jurul bufetului din pauza de cafea, pe unul dintre balcoanele cu arcade din curtea atât de italiană a castelului styrian. E singură, sprijinită de balustradă, cu o ceașcă goală în mână; se uită la fațada albă a capelei în care se reflectă soarele de toamnă și eu îi zic scuzați-mă, magnifică intervenția despre Massoudi, incredibili toți acei monștri și ea îmi surâde drăguț fără să-mi răspundă, privindu-mi zbaterea între propria timiditate și tăcerea ei: înțeleg imediat că așteaptă să vadă dacă mă voi scufunda în banalități.

Mă mulțumesc să-I propun să-i umplu iar ceașca, îmi zâmbește din nou, cinci minute mai târziu suntem în toiul conversației, vorbind despre spirite și djinni; fascinantă e, îmi spunea ea, disjuncția pe care Massoudi o operează între creature atestate, veridice și invenții pure ale imaginarului popular: djinnii și spiritele sunt reale pentru el, culege mărturii acceptabile pentru criteriile sale de probă, în timp ce nisnas, de exemplu, grifonii sau pasărea phoenix sunt legende. Massoudi ne dă multe detalii despre viața spiritelor: de vreme ce forma și instinctele le izolează de toate ființele, spune el, acestea caută izolarea cea mai sălbatică și nu se simt bine decât în deșert. Din punct de vedere al corpului, ele țin atât de uman, cât și de animalul cel mai brutal. „Naturalistul“ Massoudi este, de fapt, interesat de modul în care se nasc și se reproduc vampirii, dacă e vorba și despre animale: raporturile carnale cu oamenii, în mijlocul deșertului, sunt imaginate ca o posibilitate.

Dar preferă teza savanților din India, care consideră că vampirii sunt o manifestare a energiei anumitor stele, atunci când acestea răsar. Un alt congresist se amestecă în conversația noastră, are un aer foarte interesat de posibilitatea acuplării între oameni și vampiri; e un francez simpatic, pe nume Marc Faugier, care se autodefinește cu mult umor drept „specialist în acuplarea arabă“ – Sarah se lansează în explicații înfiorătoare asupra farmecelor acestor monștri: în Yemen, spune ea, dacă un bărbat a fost violat de un vampir în somn, lucru detectabil printr-o febră puternică și pustule în locuri dureroase, se utilizează un teriac compus din opiu și plante apărute odată cu răsăritul stelei Canis Majoris, ca și talismane și incantații; dacă survine moartea, cadavrul trebuie ars în noaptea imediat următoare decesului pentru a evita nașterea vampirului. Dacă bolnavul supraviețuiește, caz foarte rar, i se tatuează un desen magic pe pântece – în schimb niciun autor nu descrie, se pare, nașterea monstrului… Vampirii, îmbrăcați în roșu și în cuverturi vechi, încearcă să-i deruteze pe călători cântându-le; sunt, într-un fel, sirenele

deșertului; deși fața și mirosul lor sunt în realitate acelea ale unui cadavru în descompunere, au, totuși, puterea de a se transforma pentru a-l fermeca pe bărbatul rătăcit.

Un poet arab anteislamic, supranumit Taabbata Sharran, „cel ce poartă nenorocirea sub braț“, vorbește despre relația lui amoroasă cu un vampir femelă: „La răsăritul aurorei“, zice el, „mi s-a arătat pentru a-mi fi pereche; i-am cerut favorurile și a îngenuncheat. Dacă sunt întrebat despre dragostea mea, vă voi spune că se ascunde în retragerea dunelor.“

Francezul are aerul că găsește lucrurile josnice, dar într-un mod amuzant; mie pasiunea dintre monstru și poet mi s-a părut înduioșătoare. Sarah e inepuizabilă; continuă să vorbească pe balcon când cei mai mulți dintre savanți s-au întors la grupurile și lucrările lor. Curând rămânem singuri, toți trei în urma lor, în înserarea ce se lasă peste noi; lumina e portocalie, ultimele rămășițe ale soarelui sau primele licăriri electrice din curte. Părul lui Sarah strălucește.