Cărțile care au scris oameni – Cristian Englert: „«Un gentleman la Moscova» mi-a dat încrederea să merg mai departe”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. Săptămâna aceasta, Cristian Englert ne va mai devoala puțin din „bagajele” sale. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori

Întrebarea mă trimite direct la anii copilăriei, în care oferta de cărți era incomparabil mai limitată și tindeam să revin obsesiv la anumite cărți. Am câteva pe care le-am recitit de peste zece ori, mai ales din opera lui Jules Verne, Karl May, Constantin Chiriță, Ioan Dan, Vlad Mușatescu, cu un posibil record și plăcere vinovată în O poveste cu un hobbit a lui Tolkien, la care mai revin și acum ocazional și care probabil că a trecut de cota totală de zece recitiri.

Din lecturile mai recente, numai Pendulul lui Foucault a lui Eco a ajuns pe undeva pe la cota cinci. Oferta este mult prea bogată, iar stocul de cărți cumpărate care așteaptă să fie citite și iubite crește încontinuu!

Cartea care m-a dezamăgit teribil

Au fost câteva… Probabil Jocul îngerului al lui Carlos Ruiz Zafón. Iubisem Umbra vântului (v-am spus că îmi plac poveștile despre scriitori?) și așteptam o continuare pe măsură. În loc de asta, am descoperit că noul roman este un soi de reciclare a celui dintâi, tot ce fusese nou și valoros în original devenit acum clișeu, previzibil, fad și uneori ridicol.

Au urmat alte cărți ale lui Zafón, unele scrise în anii tinereții (stindardul stângăciei poate fi fermecător la o anumită vârstă, dar nu când vine după un roman ca Umbra vântului), care au continuat să-mi erodeze speranța că aș mai fi putut întâlni ceva valoros scris de el. Când, în ultimul său roman, Labirintul spiritelor, i-am redescoperit verva și savoarea, la care se adăugase de data aceasta umorul, am răsuflat ușurat!

Cartea în care am găsit răspunsuri la (o parte dintre) întrebările obsedante din mintea mea

Mă apucasem de câtăva vreme să lucrez la un nou roman, a cărui acțiune se petrece în România anilor ’50. Este o perioadă dificilă, dramatică, încurcată, kafkiană, o perioadă care a încheiat multe destine și a înmormântat multe vocații, o perioadă de care ne e un pic teamă să ne amintim. În același timp, când în primii ani de după Revoluție ne-am confruntat cu o abundență de filme și cărți despre anii comunismului, zugrăviți într-o paletă de gri pe gri și arătând numai murdăria, corupția și josnicia lor, am resimțit imediat contradicția între materialul văzut sau citit și propriile mele experiențe. Voiam să scriu o carte din care să reiasă și lucrurile bune, și cele rele, și frustrarea, și voioșia, și lupta, și jocul. Dar se putea face așa ceva? Se putea scrie într-o notă vioaie și străbătută de umor despre un asemenea subiect, fără să cazi în ridicol?

Un gentleman la Moscova mi-a răspuns emfatic la întrebare. Este o carte fermecătoare, o carte pe care aș recomanda-o oricui, o carte nostimă, tristă, isteață, inventivă și minunat scrisă, care mi-a dat încrederea să merg mai departe.

Cartea cea mai populară pe care am ocolit-o

Romanele lui Dan Brown. Toate. Încă n-am motive să-mi regret decizia.

Cartea pe care aș lăsa-o pe o bancă, într-un parc din București, pentru un cititor necunoscut

Probabil că aș alege o carte de-ale mele. Piramida.

Și probabil, ca un tată gelos și îngrijorat, care și-a condus fiica cu mașina la prima ei întâlnire, m-aș ascunde în spatele unui copac și aș încerca să mă asigur că cel care, miraculos, o descoperă se poartă bine cu ea. 🙂


& More (bonus)

Arta digitală care e cea mai apropiată de gusturile mele

Grafica digitală, în particular 3D. Sunt un gamer înrăit, am inclusiv o cască Oculus Quest 2, devorez realitatea virtuală și augmentată.

Primul film românesc excelent pe care l-am văzut

Greu de spus! Poate Operațiunea Monstrul. S-au făcut destule filme excelente în anii ’70.

Dintre cele mai recente, Filantropica.

Piesa pe care nu mă pot abține să nu fredonez

Seven Nation Army a lui The White Stripes. Cam orice a compus și cântat AC/DC. Uptown Funk a lui Bruno Mars.

Cea mai atipică librărie în care am intrat vreodată

Word on the Water, în Londra, pe lângă King’s Cross. Într-o barjă olandeză, veche de un secol. I kid you not.

Artistul/-a care mă inspiră

Câte pagini aveți la dispoziție? 🙂

Dali, Beethoven, Emma Thompson. Ishiguro. Janine Jansen. Și așa mai departe…


Preocupat să retrăiască istoria Olandezului zburător, Cristian Englert a colindat neobosit țări și continente, iar în clipa de față visele sale orbitează în spațiul cosmic. De formație inginer de aeronave, cu specializări în software și robotică, lucrează în prezent la Agenția Spațială Europeană în Noordwijk, Olanda.

Toată viața sa a încercat să găsească un echilibru între preocupările sale științifice și cele literare. Primele povestiri și romane a început să le scrie în jurul vârstei de unsprezece ani, însă și-a făcut debutul publicistic de-abia în anii liceului. A continuat să publice în ziare și reviste, iar la jumătatea anilor ‘90, a înființat primul ziar românesc integral virtual, Vocea Patriotului Naționale. În 2001, și-a publicat primul roman, numit Candidat la crimă, la Editura Pandora.

Mutându-se pe alte meridiane, s-a simțit dator să-și încerce mâna în limba engleză. Rezultatul – un număr de povestiri publicate în ziare și reviste, plus un roman pentru tineri numit Gamma Group.

Chiar dacă engleza îi este o unealtă confortabilă, precizie, nerv și inspirație tot în vocabularul limbii române caută. Dovadă: ultimul său roman: Piramida (colecția n’autor, Nemira, 2018).

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.