Interviu în exclusivitate cu C.J. Tudor

În 2021, am stat la povești cu C.J. Tudor în exclusivitate pentru cititorii ei din România. Cu ocazia lansării romanului Fetele care ard, am transcris mai jos acest interviu în care îndrăgita autoare ne povestește despre obiceiurile ei legate de scris, inspirația pentru romanele sale, dar și despre dragostea ei pentru Stephen King.

Cititorii români vă cunosc deja pentru că în Armada am publicat două romane, Omul de cretă în 2019 și Dispariția lui Annie Thorne chiar la începutul anului 2020. Și ce început de an a fost!

Da, aproape că am pierdut 2020 într-o ceață, cred.

Totuși partea bună e că oamenii nu au ratat ultimul dumneavoastră roman, ați avut mulți cititori.

Cele două romane traduse și publicate la noi sunt thrillere și ambele presupun o întoarcere în trecut, o revizitare a vechilor frici și traume, dar cu un pic de supranatural presărat prin poveste. Așa că prima mea curiozitate este de ce alegeți să scrieți thrillere și nu alte forme literare?

Cred că în general scrii ceea ce îți place să citești, cumva, iar cărțile thriller cu mistere întunecate și înfricoșătoare sunt cărțile pe care le iubesc și cu care am crescut.

Prima mea experiență cu cărțile „de adulți” a fost probabil cu Agatha Christie, care m-a făcut să iubesc misterele și întorsăturile de situație. Apoi am trecut la Stephen King, care m-a făcut să iubesc poveștile horror întunecate și înfricoșătoare. Așa că îmi place să combin dragostea mea pentru thriller și mister cu dragostea mea pentru straniu și supranatural. Cred că scriu lucruri pe care mi-ar plăcea să le citesc și cred că asta fac majoritatea scriitorilor.

V-ați încercat vreodată mâna scriind ceva diferit?

Nu chiar, nu cred că pot să scriu ceva lejer și pufos, o poveste de dragoste ori ceva asemănător. La un moment dat, în perioada în care încercam să-mi public cărțile, un agent a încercat să mă convingă să scriu thrillere care nu aveau acel element supranatural înfricoșător. Dar mi-am dat seama că nu pot, pentru că se tot insinua în scrisul meu. Cred că trebuie să scrii ce iubești și asta e. Unor autori le place să amestece lucrurile mai mult. Poate în viitor voi scrie un romance, dar mi se pare puțin probabil.

E o idee minunată aceasta că de fapt orice scriitor e la fel de mult un cititor.

Cu siguranță dacă nu citești mult, nu scrii bine. Cheia scrisului, cred eu, este să iubești lectura. Să citești mult și să-ți spui „aș vrea să fac și eu asta”.

Aș vrea să mă întorc la ce ați spus despre agentul care a încercat să vă convingă să scrieți altceva. Ați fost surprinsă de succesul imens al Omului de cretă? De cât de mulți cititori au iubit-o?

Am avut o pauză mare după acel prim agent. Acum am un agent minunat, Maddie, cu care am publicat Omul de cretă. Cred c-a fost o pauză de 5 sau 6 ani. Dar am fost respinsă de multe ori înainte să fiu publicată. Chiar mi s-a spus foarte direct la un moment dat că romanele pe care vreau eu să le scriu nu erau publicabile. Dar lucrurile s-au schimbat până am trimis Omul de cretă. Deodată era o poveste de care lumea era interesată, ceea ce era minunat. Am fost foarte, foarte surprinsă de succesul ei și de câți voiau s-o publice și cât de bine a mers în atâtea țări. Cred că atunci când ai fost respinsă de atâtea ori nu te mai aștepți la asemenea succes, ci ești pregătită să fii respinsă iar. Deci a fost o surpriză minunată și mi-a schimbat complet viața pentru că mi-a permis să scriu full-time, ceea ce e visul suprem.

Cred că primisem întrebarea asta de la un cititor: dacă scrieți full-time și cum reușiți să vă faceți timp să vă așezați la scris? Aveți familie, a fost un an dificil, cum v-ați făcut timp și când scrieți?

De obicei îmi place să scriu dimineața pentru că sunt o persoană matinală. În mod normal, îmi duc fetița la școală, apoi mă așez și scriu, poate alerg înainte. Lucrurile sunt ușor diferite momentan, desigur, pentru că suntem încă în lockdown aici în Marea Britanie, iar școlile se tot închid și deschid de luni bune. Deci fetița mea practic a stat acasă, așa că am încercat să compensăm cu homeschool. Deci e cu atât mai greu să rup acele bucăți de timp pentru scris, dar mă gândesc la cum era când nu puteam scrie full time și trebuia să-mi fac timp printre celelalte slujbe de atunci, iar fetița mea era mai mică și totuși îmi făceam timp.

Cred că pur și simplu trebuie să găsești mici momente libere pentru scris. În general e minunat să ai libertatea să scrii full time, dar în ultimul timp e o provocare. Cred că trebuie să tratezi scrisul ca pe o slujbă. E un proces creativ minunat și e ceea ce am visat mereu să fac, dar chiar trebuie să-l tratezi ca pe o slujbă. Nu poți aștepta să vină inspirația, treaba ta e să scrii. Așa că trebuie să te așezi și să scrii ceva în fiecare zi. Poate nu e ceva foarte bun, poate ștergi totul a doua zi, dar e important să ai un soi de rutină.

Rutină și disciplină, aș spune.

Da, exact.

Pentru că poveștile dumneavoastră sunt frumoase și tulburătoare, sunt curioasă cum vă vin ele în minte? Vă inspiră anumite detalii, situații, personaje din viața reală, pe care apoi le schimbați?

Cele mai multe dintre poveștile mele încep de la întrebarea „ce-ar fi dacă?”. Se întâmplă ceva mic, ceva ce-mi dă o idee. Ideea pentru Omul de cretă mi-a venit pentru că niște prieteni i-au făcut cadou fetiței mele niște cretă când a împlinit doi ani. Ea voia să deseneze cu creta pe alee și am desenat mulți omuleți din bețe cu cretă, pentru că asta și-a dorit ea să desenăm. Apoi am intrat în casă și cumva am uitat de ei. În acea seară când am ieșit se întunecase deja, așa că am aprins o lumină și am deschis ușa și acolo erau toate acele siluete de cretă, care arătau straniu pe întuneric. I-am spus asta și soțului meu și asta a fost ideea pentru Omul de cretă, o idee despre cum un joc de copii ajunge sinistru.

Ideea pentru Dispariția lui Annie Thorne a venit de la faptul că am mers la școală într-un orășel din nordul Marii Britanii, care fusese un orășel minier. După ce au închis toate minele, locul unde fuseseră ele a rămas extrem de dezolant. Oamenii își plimbau câinii pe acolo, însă sub pământ erau atâtea mine abandonate care fuseseră pur și simplu închise. Îmi plimbam și eu câinele pe acolo și ideea asta că există tunele sub pământ și ce ar putea ele să ascundă îmi tot ocupa mintea. Și m-am gândit cum ar fi să fii copil și să găsești o cale să cobori, cum ar fi să descoperi ceva înfricoșător acolo?

Așa că sunt unele circumstanțe când mintea unui scriitor începe să lucreze cu idei. Poate fi cel mai inocent lucru acela de unde vine ideea, una stranie în cazul meu, care începe să se dezvolte și apoi totul continuă de-acolo.

Ce spuneați despre plimbatul câinelui deasupra minelor îmi amintește de personajul feminin din Dispariția lui Annie Thorne care își plimbă și ea câinele peste minele abandonate. Deci așa apare scânteia creativă, dar apoi vine scrisul și apoi vine partea de redactare. Care e cea mai intensă pentru dumneavoastră, primul draft sau editarea ulterioară?

Probabil editarea, pentru că sunt genul care nu-și planifică romanele. Inițial doar scriu, pun cuvintele pe pagină, nu corectez nimic, nici greșelile de scriere, nici gramatica, pur și simplu scriu mai departe. Așa că la final am un schelet al cărții, de fapt. Obțin un schelet de 400 de pagini, apoi mă întorc și pun carne pe el. Trebuie să dezvolt, să rafinez și practic să creez întreaga carte. Așa că pentru mine redactarea e mai intensă pentru că atunci începe munca adevărată. Am schema unei povești, știu în mare cum se leagă toate, dar apoi trebuie s-o aduc la viață, ca și cum aș fi un soi de doctor Frankenstein.

Momentan scriu a cincea carte și cred că de vreo trei sau patru luni mai am vreo 50 de pagini până la final. Asta pentru că editez, deci tot schimb bucăți și mut fragmente. Când scriu, pot să scriu pagini peste pagini într-o zi, dar când editez, în unele momente pot sta o zi întreagă pe un singur paragraf pentru că trebuie să iasă bine. Așa că editarea e cea mai laborioasă parte a procesului.

Ideea comună din Omul de cretă și Dispariția lui Annie Thorne este întoarcerea și revizitarea trecutului, a orașului natal, a problemelor de familie, a traumelor și fricilor, a școlii, ceea ce mi se pare interesant. De ce credeți că e important să ne întoarcem să revizităm vechiul sine în viață, dar și în literatura dumneavoastră?

Uneori cred că nu e o idee bună, uneori cred că trebuie să te îndepărtezi de vechiul tău sine cât de mult poți. Dar cred că suntem formați de ce ni s-a întâmplat în trecut și mai ales de ce ni se întâmplă când suntem copii. Cred că acea etapă de la vârsta de 11-12 ani e o etapă formativă. Și cred că ce ți se întâmplă când ești adolescent sau chiar mai mic rămâne cu tine toată viața, pentru că totul e mai viu atunci, simți totul mai intens. Totul e mult mai important, tot ce ți se întâmplă e mare lucru și cred că porți acele momente cu tine toată viața, că ele chiar te formează ca adult.

În ambele cărți avem personaje care se întorc. În Omul de cretă, Eddie nu pleacă fizic din orașul natal, dar e forțat de împrejurări să se gândească la trecut, la copilărie, la ce i s-a întâmplat lui și prietenilor lui atunci. Iar în Dispariția lui Annie Thorne, Joe scăpase din orașul în care crescuse, dar prin niște mesaje misterioase, e atras înapoi în orășel.

Cred că e interesant să te întorci, mai ales dacă te muți din orașul în care ai crescut. E mereu ciudat să îl revizitezi, să vezi ce diferite sau similare sunt lucrurile față de cum le știai în copilărie. De cele mai multe ori, lucrurile par foarte diferite. Dar ce mi se mai pare fascinant e să reîntâlnești oameni care nu au plecat niciodată, pentru că poți vedea că viețile voastre sunt foarte diferite. Așa că mi se pare foarte interesantă intersecția dintre cei care au „evadat” și cei care au rămas din diverse motive, intersecția dintre trecut și prezent.

Să-ți revizitezi trecutul poate fi ciudat. Să revezi oameni cu care ai crescut, pe care poate nu i-ai mai văzut de mult timp poate fi o experiență stranie. Cred că e mai șocant uneori să vezi nu oamenii care s-au schimbat și au evoluat, ci pe cei care par doar versiuni mai înalte și mai în vârstă față de cum erau copilărie. Poate fi foarte straniu că oamenii nu s-au schimbat față de cum erau în adolescență.

Din punct de vedere literar, ca tehnică de scris e foarte interesant pentru că poți să ai două perspective, să spunem două lumi. Și există linia roșie retrospectivă, care se leagă de ceea ce-ți imaginai când erai copil, ceea ce vă dă posibilitatea să aveți voci de tineri, care în cazul dumneavoastră sunt foarte puternice, autentice, cu carne adevărată pe ele. Cum e să scrieți cu vocile unor tineri?

Îmi amintesc foarte, foarte clar cum eram la vârsta aia. Îmi amintesc foarte clar cum mă simțeam în anumite momente, dar și experiențele mele și ale prietenilor mei. Mi-e ușor să mă întorc la persoana aia tânără care încă mi-e foarte aproape, poate mai aproape decât sinele meu de la 20 sau 30. Anii ăia în care eram adolescentă încă mi se par foarte aproape de mine. De asemenea, țin legătura cu prietenii cu care am crescut, pe care îi cunosc cam de când aveam șapte ani.

Mai ales când scriam Omul de cretă, pentru că multe dintre experiențele noastre sunt în poveste, am putut să stau de vorbă cu ei și să discut amintirile noastre despre copilăritul într-un orășel de suburbie. Așa că mi se pare relativ ușor să-mi amintesc trecutul.

E interesant totuși că eu am copilărit în anii 80, dar recent am scris o carte cu tineri din ziua de azi și a trebuit să fac mai multă cercetare și să fiu mai atentă la limbaj, pentru că știam bine cum vorbeam eu și prietenii mei, dar limbajul evoluează, mai ales când e vorba de limbajul tinerilor și mai ales acum cu social media. Așa că am vrut să fiu foarte atentă ca să-mi iasă bine, ca să nu par chiar o bătrână care scrie pe limba tinerilor și greșește cumplit.

La personajele dumneavoastră, aveți un joc minunat între partea lor întunecată și partea lor luminoasă. Niciunul dintre personaje nu e un erou, niciunul nu e un om bun prin excelență, experiențele lor determină ceea ce ajung să fie. De ce credeți că e important să construiți personaje care nu sunt unidimensionale, care nu sunt complet malefice, nici bune în totalitate? Cum vă jucați cu asta în cărțile dumneavoastră?

Cred că majoritatea oamenilor nu sunt complet buni sau răi. Majoritatea ne aflăm într-o zonă gri și nu cred că e nevoie de ceva major ca să fii împins în afara zonei gri și s-o iei într-o direcție greșită. Mă interesează ce determină pe cineva să facă ceva rău. Deseori nu e un singur lucru, poate fi o serie de lucruri mici care culminează cu o decizie sau cu o greșeală teribilă. Multe lucruri groaznice se întâmplă nu pentru că cineva e pur și simplu malefic, ci din cauza circumstanțelor, a educației primite sau a unei serii de decizii proaste. Asta mă interesează pentru că eu cred că așa se întâmplă în general în viață.

În viața reală puțini sunt doar buni sau răi și cred că în filme și în cărți e mult mai interesant să urmărești personaje care sunt în zona gri. Mi se pare interesant dacă ai un personaj care face lucruri rele, dar are și calități. Și viceversa, e interesant să ai un erou sau anti erou care face lucruri bune, dar poate e capabil și să facă ceva oribil. Pentru că toți avem această capacitate.

Cred că aceste personaje sunt mai autentice și mai interesante pentru un cititor decât un erou și un antagonist, pentru că asta poate fi plicticos. Nu ai ce să faci cu astfel de personaje, nu prea ai evoluție. Pentru mine, e mult mai fascinant să vezi ceea ce determină un om să facă ceva oribil.

Personajele dumneavoastră sunt într-adevăr foarte autentice și foarte bine scrise din punct de vedere psihologic. Dar cum spuneam la început, aveți și acele elemente de supranatural care nu sunt așa ușor de scris cum poate cred unii, pentru că și acel supranatural trebuie să fie convingător pentru cititorii care semnează pactul ficțional și trebuie să-l creadă. Așadar, cum reușiți să mențineți echilibrul între realism și supranatural în cărțile dumneavoastră?

Cu siguranță trebuie să găsești acel echilibru. Cred că cel mai important e să faci partea realistă cât mai reală și autentică. Dacă mediul pe care-l creezi și dacă imaginea pe care o pictezi sunt reale, dacă oamenii își pot imagina acel loc și își pot imagina cum e să locuiască acolo, dacă personajele par foarte reale – trebuie să-ți pese de personaje sau nu-ți pasă ce se întâmplă cu ele – și dacă realitatea e foarte autentică și verosimilă, atunci când introduci un element de supranatural sau ceva straniu, oamenii vor accepta mai ușor pentru că ai deja o scenă pe care o acceptă.

Desigur, cititorii trebuie să fie implicați emoțional în poveste. Dacă țin la personaje, atunci sunt mai dispuși să creadă. Și mai cred că nu strică dacă personajele exprimă scepticismul cititorului. Dacă s-ar întâmpla ceva similar în viața reală, oamenii ar fi sceptici, așa că e bine ca și personajele să facă la fel.

Și mai cred că nu e bine să înșeli cititorul. Dacă există un element supranatural în poveste, atunci ceea ce încerc eu să fac este să rezolv misterul în partea realistă a poveștii. Dacă are loc o crimă, trebuie să ai răspunsul pregătit pentru cititor, nu să pretinzi că o fantomă e de vină sau vreo soluție ieftină similară. Cred că e important să faci asta pentru că aceste romanele sunt thrillere cu un mister la mijloc, așa că un cititor va dori o concluzie satisfăcătoare. Nu va vrea la final să se simtă înșelat sau să simtă că misterul sau crima n-au fost rezolvate și că n-a primit răspunsuri. E OK să fii puțin ambiguu, dar cred că trebuie să dai majoritatea răspunsurilor sau măcar să-i dai cititorului șansa să poată ajunge la propria concluzie.

Îmi place că în romanele dumneavoastră nu aveți vreun mare antagonist. Aveți un soi de rău care se poate manifesta la personaje prinse într-o serie de evenimente nefericite.

Haideți să vorbim despre Regele din încăpere. Sunteți o fană declarată a lui Stephen King și aveți ecouri explicite din IT în Omul de cretă și din Cimitirul animalelor în Dispariția lui Annie Thorne. Ne puteți spune mai multe despre relația dumneavoastră cu lectura lui King și alegerea de a avea acele ecouri, alegere care e în mod clar una conștientă pentru cărțile dumneavoastră?

Evident, sunt o mare fană a lui Stephen King. Pe măsură ce am crescut, horrorul a devenit extrem de important în viața mea. Citeam autori precum King sau James Herbert și mă uitam la toate filmele ca Goonies, The lost boys sau Stand by me, filme despre găști de tineri care ajung implicați în aventuri întunecate. Așa că mi-am dorit să scriu și eu o carte despre asta, dar plasată în Marea Britanie, pentru că majoritatea aveau acțiunea în SUA.

Omul de cretă mi-a dat șansa să fac asta. Și imediat am știut că voiam să scriu un omagiu pentru lucrurile pe care le iubeam ca adolescentă, Stephen King și acele filme. Așa că sunt referințe foarte, foarte voite pe care o să le observi clar dacă ai citit mult Stephen King. Nu sunt acolo din întâmplare, evident, sunt acolo pentru că voiam ca lumea să le observe și să înțeleagă că asta voiam să fac în cărțile mele. Dar totodată e mult din mine ca adolescentă acolo. Multe din lucrurile din cărțile mele sunt lucruri pe care le făceam în adolescență cu prietenii, așa că e și mult din copilăria mea acolo.

Cât despre referințele din Dispariția lui Annie Thorne, Cimitirul animalelor e una din cărțile mele preferate, dar și Monkey’s Paw, care a inspirat Cimitirul animalelor, e una dintre nuvelele mele preferate. Cum se spune, nu există idei noi în cărți. Am vrut să iau dragostea mea pentru aceste două lucruri să o pun în ceva ușor diferit. Poți să ai o idee sau un punct de pornire similar, însă apoi duci lucrurile într-o direcție foarte diferită, în funcție de ceea ce încerci să obții. Deci sper că asta am făcut în Dispariția lui Annie Thorne. Era o poveste pe care voiam s-o spun și s-o explorez în felul meu. Și sunt elemente foarte diferite în Dispariția lui Annie Thorne. Ai un punct de pornire, dar apoi merge în altă direcție, sper eu.

Dar mereu l-am iubit pe Stephen King și e interesant că aceste două cărți sunt, într-un fel, omagiul și scrisorile mele de dragoste pentru el. Cred că am epuizat ceva din asta cu primele două cărți. Ca orice scriitor, vrei să evoluezi. Și îmi place să cred că următoarele cărți au mai mult din vocea mea personală în ele, deși au aceeași bază de stranietate. Așa că deși comparația cu domnul King e minunată și, cum am spus, cărțile chiar sunt un omagiu pentru el și lucrurile pe care le iubesc, e frumos să fii cunoscut și pentru cine ești tu.

Probabil știți, dar noi îl publicăm și pe Stephen King, așa că romanele dumneavoastră sunt pe același raft cu ale lui.

E un compliment imens și comparația cu el e extraordinară. Precum este faptul că am un citat minunat din eroul meu pentru Omul de cretă. L-a citit, a înțeles și i-a plăcut, ceea e un vis împlinit pentru mine.

Dar cred că uneori se face comparația asta și pentru că nu sunt multe femei care scriu genul ăsta de horror thriller în mainstream. Ceea ce e păcat, pentru că dacă ai succes, apare imediat comparația asta fiindcă nu sunt atâtea femei care scriu mainstream horror.

Ați vorbit puțin despre alte cărți și sunt fericită să anunț cititorii că vom publica Fetele care ard. Așadar, cred că putem încheia interviul spunându-le câteva cuvinte despre Fetele care ard, astfel încât să știe la ce se pot aștepta de la roman.

Fetele care ard are loc într-un sătuc din Anglia numit Chapel Croft, un sat cu o istorie macabră și violentă. Acum 500 de ani, opt martiri protestanți au fost arși pe rug în timpul epurării protestanților ordonate de regina Maria. Acum 30 de ani, două adolescente din sat au dispărut fără urmă și cu o lună în urmă, vicarul s-a sinucis. În acest orășel înfricoșător cu o istorie macabră se mută reverendul Jack Brooks și fiica lui adolescentă, Flo, deoarece Jack este numit noul vicar. Știm de la început că s-a întâmplat ceva în trecutul lui Jack, că a părăsit parohia anterioară în urma unor probleme, chiar dacă nu știm exact ce anume s-a întâmplat. I s-a dat această mică parohie ca să nu mai aibă necazuri, însă problemele se țin scai de Jack și de Flo.

Jack primește un mesaj misterios și o trusă de exorcism cu un citat biblic, în vreme ce Flo vede pe lângă biserică apariții misterioase ale unor fete arzând. Așadar Fetele care ard din titlu au o semnificație dublă: se spune că cele mai tinere fete arse pe rug bântuie capela, dar totodată sătenii fac anual niște păpușele din paie numite fete care ard, cărora le dau foc pentru a comemora arderea pe rug a martirilor.

Așa că Jack și Flo ajung în centrul secretelor din trecutul acestui orășel și cumva află că arderea martirilor și acele două victime tinere din istoria îndepărtată sunt cumva legate de dispariția fetelor de acum 30 de ani și de moartea ultimul vicar. Deci avem un orășel cu secrete întunecate în care sunt implicați Jack și Flo, iar ei trebuie cumva să rezolve lucrurile și să se salveze.

Și multe elemente din carte se bazează pe o istorie adevărată a zonei în care m-am mutat. Arderea martirilor s-a petrecut cu adevărat aici și pe lângă satele din zonă sunt multe monumente dedicate martirilor care au ars. Așa că e plăcut să pot folosi istoria reală a zonei pentru fundalul romanului meu.

Abia aștept s-o citesc și mulțumesc mult că v-ați făcut timp pentru acest interviu.

Citește și tu Fetele care ard de C.J. Tudor, cea mai nouă apariție Armada. Și descoperă și celelalte cărți ale autoarei: Omul de cretă și Dispariția lui Annie Thorne.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.