Book Insider, cu Alexandra Rusu: descoperă viața secretă a redacției

Fiecare dintre noi are un talent ascuns care strălucește cel mai bine atunci când lucrăm cu lucrurile care ne fac cea mai mare plăcere. În fiecare birou tencuit de cuvinte și cărți proaspăt scoase din tipar, se ascund persoanele din spatele fiecărei cărți care a ajuns vreodată la voi în bibliotecă. Cu o cană de cafea alături, un pisic sau un cățel, și zumzăitul tastelor de la calculator pe fundal, se lucrează cu spor la noile cărți.

Și deschidem ușa și să cunoaștem echipa Nemira.

Care sunt provocările cu care se confruntă și ce înseamnă, de fapt, să lucrezi într-o redacție dintr-o editură? Cine sunt ei în afara jobului?

Dragi cititori, sperăm că v-ați așezat într-un loc confortabil, pentru că editura Nemira este gata să vă arate oamenii din spatele cărților care ajung la voi.

Book Insider este o serie de mini-interviuri în care colegii din redacție povestesc cum se lucrează o carte și care este, de fapt, „viața” ei.

Haideți să o cunoaștem, pentru început, pe Alexandra Rusu, director editorial al editurii Nemira.

Alexandra Rusu, director editorial, 3 lucruri despre mine:

  • Cartea la care am râs cel mai mult, deși am senzația că nimeni nu mă crede, din care am învățat despre literatură cât din alte 100 și singura carte pe care aș recomanda-o oricui, deși aproape nimeni nu o mai citește: Ulise al lui Joyce.
  • Iubesc: Constanța cu toate contrastele ei (marmură și bordeie, cum o descrie Andersen în jurnalul lui), patinoarele foarte de dimineață, cafenelele de muzeu, pădurile în orice anotimp, sporturile de apă.
  • Am 2 motani, 1 câine, 2 broaște țestoase, 1 papagal și 1 fiu de 9 ani. 

Cum arată o zi de lucru pentru tine?

Deloc plictisitoare! De obicei, acționez ca o combinație între pompier, psiholog, negociator de pace, acrobat cu plasă și bonă de cuvinte. Încerc să mă ocup mai întâi de cărțile care trebuie să plece la tipar în ziua respectivă sau care sunt cel mai aproape să-și ia zborul: verific unde pe traseu este cartea, dau bunul de tipar (confirmarea că s-au făcut toate intervențiile și poate fi tipărită; uneori asta înseamnă recitire pe diagonală, un fel de ,,cap limpede”), arunc o privire finală pe copertă, verific codurile și copyright-ul probabil a zecea oară. Cartea e un obiect foarte supus greșelii, pentru că e alcătuită din sute de detalii. Un moment de neatenție – și ai scăpat o literă, o virgulă, un credit, un nume. Sigur că oamenii cărții sunt oameni ai detaliilor, dar atenția oricui este failibilă, motiv pentru care aceeași carte e parcursă de atâtea perechi de ochi. Uneori, ies la o alergare de 10 minute, când se anunță vreo întârziere de traducere sau o problemă la care, pe moment, n-am soluție. Pentru după prânz îmi las treburile mai plăcute și mai ușoare: manuscrisele de citit și selectat, deciziile legate de titluri și coperte, discuțiile cu colegii, autorii sau colaboratorii. Ultimele minute din ziua de lucru le petrec în social media, urmăresc discuții, curente de opinie, caut idei, pierd timpul, poate, dar poate nu.

Care sunt momentele în care te simți fericit)ă) că ai ales această meserie?

Când o carte acționează benefic în lume, asta însemnând și asupra unui singur om.

Ce este cel mai dificil în ceea ce faci?

Probabilitatea de a vedea o greșeală tipărită în mii de exemplare și comunicarea între oameni – în special acum, la distanță.

Să redactezi / paginezi înseamnă să fii plătit(ă) ca să citești? Dacă da, ar fi probabil mulți amatori!

Înseamnă asta doar dacă vrei să exotizezi aceste meserii, să le pui sub un reflector roz, ceea ce eu, după 18 ani de muncă, chiar nu pot face. Redactarea este un fel de a citi foarte tehnic, cu bareme și reguli stricte: confruntare cu textul în original, dacă este vorba de o traducere, ceea ce înseamnă să știi extrem de bine cel puțin româna și o limbă străină; respectarea tuturor normelor lingvistice în vigoare; abilitatea de a elucida sensul unei fraze oricât de alambicate și răbdarea de a te documenta acolo unde e nevoie. Mai înseamnă cultură generală vastă și simț al limbii, ca să pun aici doar lucrurile de bază. Meseria de redactor este grea, rutinantă și, din păcate, pe cale de dispariție, ca și cea de corector. Nu au mai rămas foarte mulți oameni special pregătiți pentru asta, iar pentru cei foarte tineri industria cărții are cârlig mai mult pe partea vizuală. De anul acesta, ne vom bucura să formăm oameni care își doresc să învețe meseria și au datele s-o facă.

Dar vreau să fac aici o timidă pledoarie pentru greșelile care se mai strecoară în cărți. E chiar o mică declarație de dragoste. Un traducător neatent, un redactor obosit, un corector pe care l-a furat acțiunea – și gata greșeala. E doar o dovadă, să știți, a faptului că suntem încă oameni. Și arată ceva, despre noi, despre percepții, despre societate, uneori. O greșeală înseamnă ceva viu. Mai multe greșeli înseamnă însă ceva putred. Când pe copertă se vor semna softuri, vom fi tare nostalgici după câte o greșeală. Glumesc, însă doar pe jumătate.

O amintire profesională prețioasă: un moment, o persoană, o carte.

Cu primii oameni pe care i-am întâlnit în meseria asta am rămas prietenă pe viață. Fabuloase discuții de birou aveam! Ajungeau în locuri extrem de personale, se combina foarte natural exercițiul intelectual cu sondarea de sine. Era chiar palpitant, parcă simțeai cum crești. Și râdeam foarte, foarte mult împreună. E acel sentiment de afinitate, complicitate, rezonanță din care te hrănești chiar și la mare distanță în timp.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.