Editura Nemi de carte pentru copii lansează Andilandi, de Sînziana Popescu – o serie fantasy ce include șapte romane și un volum de povestiri și e inspirată din miturile românilor și din basmele noastre din bătrâni. Seria îi va purta pe cititori într-o lume fascinantă, populată de personaje mitologice românești readuse în actualitate, dar și de personaje moderne, cu care copiii se pot identifica cu mare ușurință.
Oare cine e misterioasa Andilandi?
Celor ce se întreabă cine ori ce anume poate fi Andilandi le voi spune că nu e un copil. Tot așa cum nu e nici numele vreunui animal de casă numai bun de smotocit sau al unui joc pentru computer, cel puțin nu încă. Andilandi nu e nici măcar denumirea unei prăjituri deosebit de gustoase sau a unui extraterestru simpatic, venit în vizită. Nu, nu e om, nu e animal, nu e joc și, în mod sigur, nu e nici ceva dulce și bun de mâncat. Lucru care n-o face însă mai puțin importantă decât toate cele anterior înșirate. Dimpotrivă. Este de neprețuit. Și, deși mulți dintre voi nu vă mai amintiți, sunt convinsă că ați întâlnit-o deja, în momentul primei mari încercări a vieții voastre.
Mai jos un fragment în avanpremieră din Călătoria lui Vlad pe Celălalt Tărâm, primul volum al seriei Andilandi.
Fragment în avanpremieră
— Sunt vii! zise Samca, privindu-l amuzată.
Și nu fu nevoie ca Zmeoaica să mai adauge altceva pentru ca toate armele să înceapă să mișune ca la comandă, scoțând niște sunete înfiorătoare. Vlad se sperie așa de tare atunci, încât se dădu imediat doi pași în spate și se lovi de calul care părea singurul ce nu se mișca din întreaga încăpere. Îi puse mâna pe bot și constată cu groază că era… rece.
— Liniște! le ordonă aceeași Zmeoaică armelor.
Auzind-o, armele tăcură mâlc și, după ce se mai foiră un pic, luară din nou poziția mortului.
Aceștia erau Zmeii — mari iubitori de arme și războinici fără pereche! Fiind însă și Magicieni, erau în stare să dea viață neființei sau să-i lipsească de viață pe cei ce-o aveau. Mai ales dacă pe viața acelora ei, Zmeii, nu dădeau nici măcar o ceapă degerată. Și aici nu mă refer doar la amărâtul ce zăcea împăiat în mijlocul încăperii, fiindcă bidiviul nu era singura „mortăciune” de prin preajmă. Privind cu atenție în jur, Vlad văzu puii de mâță, recent înecați, câinele șchiop și albina chinuită, despre care se făcuse mai înainte vorbire.
Nu-i plăcu deloc priveliștea, așa că deschise ușa și dădu drumul câinelui, care fugi de acolo cât putu de repede. Și pentru că puilor de pisică nu mai avea ce să le facă, se apropie de Crăiasa albinelor care stătea pe pervazul ferestrei, legată de niște bețe de chibrituri, mai mult moartă decât vie.
— Dezleagă-mă pruncule și-ți voi fi recunoscătoare! grăi, ca prin vis, albina.
Vlad se apucă să-i desfacă ața, dar nu dură mult și o mână de Zmeoaică îl întrerupse, trântindu-l cât colo.
— Ce crezi că faci? se răsti Samca.
— Nu se vede? Îi dau drumul! răspunse Vlad. Ar trebui să vă fie rușine!
— E a ta?
Zmeoaica nu pierdu vremea de pomană. În timp ce îi vorbea răstit Cărăușului se și postă în dreptul ferestrei pentru a-i bloca trecerea.
— Nu, dar…
— Dar, ce? Dacă o vrei, luptă pentru ea!
Samca întinse mâna către unul dintre pereți. În primele clipe Vlad nu realiză ce se întâmplă, dar nu dură mult și băiatul văzu cum unul dintre bicele aflate pe perete se desprinse de la locul lui cu mișcări șerpești, unduitoare, și zbură direct în mâna Zmeoaicei. Apoi puiul de om o auzi pe Coaja cum își fluieră scurt buzduganul, ce stătea aranjat frumos pe peretele opus. Și văzu cum acesta „aleargă” în zbor spre a doua Zmeoaică, cum i se gudură printre picioare și-i sări în mâna stângă, mârâind și lătrând, gata pentru luptă.
Vlad se suci spre Pâca și văzu că ea nu chemase nimic în ajutor. Doar înainta spre el, cu mâinile în șold și cu picioarele crăcănate, până când se loviră piept în piept și Zmeoaica îl împinse câțiva pași în spate, așa cum fac cocoșii de luptă.
— Spune! Cum vrei să ne batem? întrebă Pâca. Specialitatea mea e lupta dreaptă, îl informă ea, înainte de a-l apuca de mijloc și de a îl trânti atât de tare de podeaua de marmură, încât aproape că-i făcu praf glezna dreaptă.
— Eu nu mă bat cu fetele! gemu Vlăduț.
— Lașule! Lașule! strigară toate fetele într-un glas.
— Ce fel de Zmeu ești tu dacă nu știi să lupți? îl întrebă Coaja.
— Și ce fel de Crai vei fi dacă habar n-ai să mânuiești biciul? întări și Samca. Ori măcar buzduganul! adăugă după, privind-o cu un aer superior pe sora ei Coaja, specialistă în ale buzdugăniei.
— N-am spus „nu știu”, ci „nu vreau”! zise Vlad. Eu nu mă bat cu fetele fiindcă sunt un domn. Asta e specialitatea mea!
Apoi, puiul de om se ridică șontâcăind și vru să treacă printre Zmeoaice. Nu apucă însă să facă mai mult de un pas că se și trezi iar pe jos. Asta fiindcă biciul Samcăi i se încolăcise de glezna rănită, împiedicându-l să mai înainteze.
Fetele nu știau ce înseamnă cuvântul „domn”, așa că-și imaginară că e vreo vorbă de ocară și că Vlad le provoacă doar. Ce să știe niște Zmeoaice cum arată, cum vorbește sau cum se poartă un adevărat domn, când lor nu le fusese dat niciodată să întâlnească vreunul? Când pentru ele iubirea însemna doar ceartă și bătaie?
Tweet
