Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria Cărțile care au scris oameni. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. Astăzi, pe Ana Donțu. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)
Cartea care mi-a schimbat viața
Am o legătură stranie cu romanele lui Haruki Murakami. Am avut o perioadă când practic numai Murakami citeam și am trecut printr-o serie de evenimente neobișnuite atunci. Am observat că fie întâlneam oameni excentrici care-mi aminteau de anumite personaje de-ale lui, fie găseam în unele romane scene similare cu ce am trăit eu și întâmplările respective căpătau un alt înțeles pentru mine, unul pe care nu l-aș fi văzut.
Și, ca să nu rămână un răspuns vag, voi da un exemplu. Eram studentă la Cluj și citisem de curând „În căutarea oii fantastice” – cu acel personaj enigmatic numit Omul Oaie, care locuiește în grote și este îmbrăcat în blană de oaie. Într-o seară, după ce mă întorsesem de la cursuri, cineva a bătut la ușă și, când am deschis, l-am văzut pe Omul Oaie însuși: un tânăr îmbrăcat în întregime în blană de oaie, inclusiv căciulă și opinci. Mă pufnise râsul, eram sigură că cineva îmi face o farsă, dar, în timp ce mie îmi dădeau deja lacrimile de la atâta râs, el mă privea foarte serios și oarecum stânjenit. M-a întrebat de un coleg care locuia cu un etaj mai jos și pe care nu-l găsise acasă. Când am înțeles că nu e nicio glumă, l-am luat și eu la întrebări. Am aflat că făcea parte dintr-o sectă care refuză orice produs sau serviciu oferit de sistem, că locuiesc în grote din munți și trăiesc doar din ceea ce pot produce ei înșiși, că se îmbracă numai în haine făcute de ei. A ajuns din munți până la Cluj pe jos sau luat de țărani în căruțe. Trebuie să spun că secta aceasta nu-mi era tocmai necunoscută, pentru că derivă dintr-o sectă apărută în Basarabia pe vremea țarismului, din care face parte bunica mea; doar că acolo revolta față de sistem era îndreptată spre cu totul altceva, comunitățile lor erau singurele din zonă unde slujbele se țineau în limba română, inclusiv în perioada sovietică, secta fiind astfel o formă de rezistență națională.
Cartea care m-a făcut să plâng cel mai recent
Da, mi se întâmplă să mai plâng la unele cărți. Cel mai recent am plâns la Psalmii lui Radu Vancu, o carte unde poezia trece mult dincolo de limbaj și imagini, pe care le exploatează impecabil. Și, fiindcă e scrisă în cheie mistică, voi spune și eu, în termeni biblici, că este o probă de foc după care rămâne aur sau nu rămâne nimic. Psalmii lui Radu sunt aur de cea mai bună calitate. Am spus-o patetic, dar fie.
Cartea la care mă întorc cel mai des
Nu obișnuiesc să recitesc, pentru că sunt o groază de alte cărți pe care încă nu le-am citit și așteaptă pe raft, sau pe noptieră, sau lângă mine în pat. Totuși, sunt unele la care nu pot să nu revin; și astea sunt de obicei cărți de poezie (uneori umblu toată ziua cu niște versuri în minte, cum aș umbla cu niște cuie bătute în țeastă). Voi pomeni una singură și nu de poezie: „Orbitorul” lui Mircea Cărtărescu, care e cartea mea de suflet.
Cartea pe care n-am putut s-o termin niciodată
„Ulise”. Am avut câteva încercări pe la 20, apoi pe la 20 și ceva de ani. N-am avut răbdare cu ea. Îmi amintesc că tot atunci am văzut și Dogville care, la început, era greu de digerat din cauza felului neconvențional în care este filmat, chiar dacă ideea mi s-a părut genială; când i-am dat o șansă și l-am văzut pe tot, a devenit unul dintre filmele mele preferate. Poate că îi voi mai da o șansă și lui Joyce. Deocamdată mă lasă rece.
Cartea pe care mi-e rușine că n-am citit-o
„Serotonina” lui Houellebecq, despre care vorbește toată lumea.
& More (BONUS)
Artistul plastic pe care îl urmăresc pe Instagram
Aici n-am cum să nu-l pomenesc pe Andrei Gamarț, fiindcă tocmai pentru a vedea niște picturi de-ale lui mi-am făcut contul pe Instagram acum câțiva ani, după care nu l-am mai folosit și l-am scos de la naftalină vara aceasta, pentru că mi-au cerut-o cei de la 7Arte cu proiectul „La feminin”. Andrei este un pictor și un poet de excepție.
Albumul muzical/piesa care mi-e cel mai aproape în perioada asta
Albumul „The Air We Breathe” de Da Voile, un one man band din Belarus, pe care l-am descoperit printr-un prieten primăvara aceasta și la care am revenit de curând. Este un post-rock instrumental, pe alocuri cu influențe de black metal. Îmi place să-l ascult dimineața în căști, în drum spre birou. Merg de-a lungul unui râu flancat de sălcii și muzica asta se potrivește bine cu peisajul și cu starea mea de transă matinală.
Cel mai bun film horror din toate timpurile
Voi face abstracție de acest „din toate timpurile” (scuze), pentru că mă blochează și-mi este imposibil să găsesc un titlu, dar voi spune care e cel mai bun dintre cele pe care le-am văzut în ultimul timp: e vorba de Midsommar – un film pe care eziți dacă să-l încadrezi la horror sau la thriller, pentru că e mai multă tensiune decât groază acolo; și totuși, groaza e prezentă, și e subtilă, și derivă din relațiile dificile dintre personaje, care le împing spre alegeri tot mai complicate, până ajungi să urmărești o alunecare în iadul personal al fiecăruia.
Expoziția pe care mi-aș fi dorit să o pot vedea
Mi-ar plăcea să vizitez cândva muzeul dedicat lui H.R. Giger din Elveția. M-aș putea pierde cu orele printre lucrările lui extraterestre.
Versurile care simt că mă definesc
„mai multă dragoste, pînă crăpi” (Cătălin Pavel, altera pars)
Ana Donțu (n. 1 decembrie 1985, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Antropologie la Chișinău și Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu. În 2015, a fost printre cei șase tineri scriitori selectați pe lista lungă a Concursului internațional „PEN New Voices“. Volumul său de debut în poezie, Cadrul 25 (Casa de Editură Max Blecher, 2015), a apărut ca urmare a câștigării Concursului Național de Poezie „Aurel Dumitrașcu“ pentru debut în volum, organizat de Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț. A fost distinsă cu premiul „Tânărul poet al anului 2015“ la Gala Tinerilor Scriitori, organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, Premiul Revistei „Accente“ și Premiul Național „Iustin Panța“. Grupaje de poeme din Cadrul 25 au fost traduse în engleză, suedeză, germană și franceză. Varșava este volumul său de debut în proză.
Tweet
