Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. Săptămâna aceasta, vă invit să vă lăsați cuceriți de cărțile (și artele, da) care l-au construit pe Oleg Garaz. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)
Cartea/autorul/-area care nu mi-a spus nimic în copilărie/adolescență
Este bine-cunoscută cruzimea onestă a copiilor și ignoranța exaltată a adolescenților. Dar în aceste două perioade nu mi s-a întâmplat nimic altceva în afară de empatie și hedonism. Ambele imaginative, însoțite de puternice decompensări emoționale. Însă a urmat vârsta tinereții comsomoliste și aici a fost dur, deoarece au urmat, în lanț, materialismul dialectic și istoric, economia politică, precum și ateismul, și comunismul, ambele științifice. Discipline obligatorii, prin care regimul ne seca de energie și ne răpea timpul pe care l-am fi consumat mult mai eficient.
Cartea a cărei lectură mi-a adus o mare satisfacție recent
Lectura este un mod de viață. Adică, o necesitate. Cu nimic diferită de întreținerea igienei corporale, spălatul hainelor și a lenjeriei de pat. Mai mult. Descoperisem cândva că relectura generează plăcere și entuziasm incomparabil mai mult decât o simplă lectură, să-i spun, de prospectare. Temperatura, însă, trebuie mărită. Reîntâlnirea cu textele îndrăgite are un efect aproape afrodisiac. Dar să revin. Recent am parcurs Polimatul lui Peter Burke, ceea ce m-a împins pentru a nu știu câta oară înspre textele lui Jean-Pierre Vernant, recitite de fiecare dată cu o recunoștință tot mai mare pentru înțelepciunea pe care o tot sorb de acolo. Și, bineînțeles, două relecturi. Una din Arte și arhetipuri de Gilbert Durand și o a doua, deloc paradoxal pentru mine, Lumi în coliziune de Immanuel Velikovsky. Cu câtă curiozitate recitesc din propriul volum Canonul muzicii europene: idei, ipoteze, imagini cred că nici nu mai trebuie să adaug nimic. O citesc ca pe un text străin și, din această cauză, de fiecare dată descopăr noi și noi lucruri neașteptate.
Cartea cu o muzicalitate specială a frazelor
Literatura ca apă vie, adică în calitate de muzică a limbii, am putut-o descoperi în spațiul culturii ruse. Nici nu se punea problema de așa ceva cu limba sovietică moldovenească, împresurată cu împrumuturi corcite, deformate, să le spun latinizate ale rădăcinilor lexicului rus. Culmea că, fiind la feminin în limba română, substantivul rus язык este la masculin. Iar din relația celor două substantive, oricum aș fi luat-o, reieșea doar imaginea unui viol cultural. Oricum ar fi fost, însă, lectura din Nikolai Leskov cu a lui Pelerinul vrăjit, precum și multe altele, și tot, da, tot ceea ce a scris Ivan Bunin, printre altele și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, m-au răpit anume prin muzicalitatea lor. Aș mai adăuga aici și un al treilea nume necesar și la fel de celebru: Ivan Șmeliov cu a lui Vara lui Dumnezeu. Și, până la urmă, mă opresc la scrierile lui Vladimir Sorokin și ale lui Alexandre Ghenis (Генис).
Cartea care, zărită în biblioteca unui necunoscut, mi-ar face o primă impresie bună despre proprietarul/-a ei
Asta a depins, ca să nu folosesc condiționalul, de perioadele vieții. Cred că am trăit cu toții sindromul bibliotecii obligatorii. Așa a fost, spre exemplu, cu celebrul Shogun al lui James Clavell. Era peste tot, oriunde făceam o vizită. Parcă ar fi fost o sarcină de la partid. Și, oricât de mult m-am opus, până la urmă tot l-am citit, și chiar cu mult interes. În mod normal, atenția îmi era atrasă de literatura de specialitate, însă în România nu prea am văzut eu biblioteci consistente de muzicologie. Sunt un antitalent pentru întrebările care ar fi acea singura carte pe care ți-ai dori-o cu tine, trezindu-te după un naufragiu pe o insulă pustie? Răspunsul sincer ar fi: Mi-aș dori ca în afară de mine să fi supraviețuit măcar o stewardesă. Chiar și dacă ar supraviețui toate patru sau câte sunt ele acolo, nu aș avea nimic împotrivă. Care era, de fapt, întrebarea? Da, mi-am amintit. Îmi place să văd în oricare bibliotecă personală o colecție de albume de artă. Sunt sensibil la o (mini)bibliotecă de partituri. De asemenea, mă las foarte ușor impresionat cu nume precum Herodot (țin mult la el), ambele titluri din epopeea troiană, o atracție inexplicabilă pentru Tucidide și, până la urmă, relecturi nesfârșite din Războiul galic de Iulius Cezar. Despre Geografia lui Strabon nu mai spun nimic. Iar cireașa de pe tort sunt SF-urile în cât mai multe subgenuri posibile: și space opera, și cyberpunk, și postapocaliptic, și litrpg, și boyar-anime; și de preferat cicluri în volume cât mai multe.
Cea mai interesantă carte de muzicologie pe care o poate citi un neofit
O, asta a „durut”! Pentru un neofit ar fi foarte importante, întâi de toate, tematizări inteligente ale istoriei muzicii. Nu are niciun sens abordarea temei fără o bibliotecă repertorială atent selectată și parcursă cu grijă pentru a însăila o hartă precisă a teritoriului. Consider că cea mai bună alegere este The Story of Music de Howard Goodall. Coerent, detaliat, profesionist, dar și, foarte important, comprehensibil și incitant în egală măsură. Nevoia de a cunoaște informații referitoare la orchestrație, contrapunct sau armonie presupune deja o nevoie intens generativă, adică de a compune muzică. Însă pentru un neofit un Goodall și seriile de documentare BBC ar fi suficiente.
& More (bonus)
Piesa care m-a însoțit cel mai adesea în ultimul an
Și asta a durut! Deoarece audițiile, ca lectura, sunt un mod de viață. Iar piesele pe care le ascult sunt destul de diverse. Dar câteva reveniri constante, de relectură/reaudiție, totuși, aș putea enumera. Aici intră și hip-hoperul rus Monatik cu piesa Кружит (mulțumesc pe această cale Livicăi Știrbu-Sokolov), și formația americană Cactus, cu albumul Cactology, și duetul ucrainian 5nizza, cu piesa Весна (Vesna = Primăvara, mulțumesc pe această cale lui Eduard Kunz). Mai ascult King Weed’s din când în când. Bineînțeles, nu se poate fără Ozzy; albumul Dreamer (2001) este revizitat cu regularitate. Nu lipsesc nici Creedence Clearwater Revival, cu Graveyard Train, nici formația Wardruna (mulțumesc pe această cale lui Paul Polihovici), dar nici Animals as Leaders, cu muzica lor djent atât de vie, incendiară și atât de conceptuală. Prea multe de spus pentru un spațiu atât de limitat.
Arta care și-a lăsat amprenta asupra scriiturii mele
Aici sunt destul de manierist. Într-adevăr, parcurgând unele texte, mi-aș fi dorit să fiu în stare să scriu la fel. Și, deloc surprinzător pentru mine, logica scrierii nu este una noțională. Și nici literară. Prefer formele rondo-variaționale de substanță contrapunctică. Nu prea înțeleg linearitatea dramaturgică a unui roman care sistematic trebuie să mă ducă de la punctul A în punctul Z, adică prin tot alfabetul grupat într-o Expoziție, Tratare și Repriză, însă într-un mod atât de nemuzical și plictisitor, adică parcă „ștanțat” sau reluat ca la un „xerox” literar și tot așa, la nesfârșit. Sau, poate, literaturitatea niciodată nu a însemnat ceva pentru mine. Pur și simplu nu am perceput-o. Între sculptură și basorelief, aleg basorelieful. Între pictura figurativă și ornament, aleg ornamentul. Între muzica dramaturgică, implicit, filologică, și micropolifoniile lui Ligeti sau stocastismul lui Xenakis, îi aleg pe aceștia doi, împreună cu Schnittke și Bruckner. Dar mai ales Wagner. Între Nichita Stănescu și Arseni Tarkovski, aleg Arseni Tarkovski. Iar textul noțional nu este cu nimic diferit de textul unei partituri. Adoptarea unei forme obiective este doar un accident prin care energia își găsește o cale înspre conștiință, stimulându-i astfel capacitatea de autocunoaștere și autoformulare.
Filmul multipremiat & multilăudat care mi-a displăcut
Nu urmăresc filmele premiate și nu împărtășesc încrederea în chart-uri, ierarhii și părerile unor, chipurile, prestigioase și consensual acceptate academii și alte instituții cu rol de formare a imaginarului colectiv. Le percep nu doar ca instrumente de constrângere, ci ca simple puerilități. Și asta pe lângă faptul că nu consider cinematografia drept artă. Sunt în totalitate de acord cu Vladimir Ilici Lenin, care spunea că cea mai puternică și, astfel, utilă artă este cinematografia. Adică un instrument de propagandă pentru analfabeți. Cu alte cuvinte, ceva asemănător cu Biblia pauperum a lui Martin Luther, care deja în secolul al XVI-lea inventase prima carte cu benzi desenate. Adică, exact pentru creștinii analfabeți, care cu mult entuziasm consumau imagini. Așa și privesc cinematografia, ca o tehnică de animare a benzilor desenate, și consider absolut logic că istoria acestui gen para-artistic, care a început de la frații Lumier, să se încheie cu Disney și, mai ales, Marvel. O singură dată m-am lăsat pur și simplu „spintecat” și acesta a fost Pillow Book, care pur și simplu m-a invadat și de atunci parcă îmi curge prin vene în loc de sânge.
Instalația cea mai inspirată
Andrei Monastârski, Ветка (Creangă). În rest, fie că-i vorba despre Fântâna lui Duchamp ̶ apa „limpede” a urinei parcă erupând de acolo –, fie despre rinocerii suspendați ai lui Bombardieri – săracele animale cu neputința lor afișată atunci când sunt rupți de pe solul dătător de putere –, mă surprinde nevoia încifrării, supunerea forțată a publicului la o hermeneutică spontană, coduri, cifruri, limbaje secrete, coduri, mașina Enigma și imperativul de-Enigma-tizării. Ceea ce este ridicol de plictisitor.
Regizorul pe care-l admir
Fără nicio discuție, aceștia sunt doi: Peter Greenaway și Silviu Purcărete.
Oleg Garaz (n. 5 ianuarie 1964, Soroca, Republica Moldova) este muzicolog.
Studii: Liceul de Muzică Ștefan Neaga din Chișinău, secția teoretică (1979-1983), Academia de Muzică Gavriil Muzicescu din Chișinău, secția teoretică (1987-1990), Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, secția Muzicologie (1990-1997), studii doctorale (doctorat științific) la Universitatea Națională de Muzică din București (2009-2013).
Volume publicate: Contraideologii muzicale (2003), Poetica muzicală în convorbiri (2003), Muziconautice (2007), Muzica şi sensul sincretic al nostalgiei (2011), Exerciţii de muzicologie (2014), Canonul muzicii europenei: idei, ipoteze, imagini (2015) şi Genurile muzicii: ideea unei antropologii arhetipale (2016).
Studii analitice în revistele Muzica (Bucureşti), Studia (Cluj-Napoca), Musicology Papers (Cluj-Napoca) ș.a.,cu un spectru de tematizări cuprinzând ontologia muzicală, semantica imaginii muzicale, problemele postmodernismului muzical, precum şi tematizări din domeniul istoriei muzicii, stilisticii, genurilor şi formelor muzicale. Mai multe critici de eveniment muzical, eseuri și interviuri în reviste din țară și străinătate. Conferinţe cu tematizări din domeniul esteticii muzicii, esteticii şi istoriei jazzului şi genurilor muzicale.
În prezent: cadru didactic la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca.
Territoria este debutul său literar, apărut în 2018 în colecția n’autor a editurii Nemira.
Tweet
