Cărțile care au scris oameni – Marian Coman: „Important e felul în care ești atunci când te întâlnești cu unele cărți“

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. De data aceasta, Marian Coman vă va conduce spre (o parte dintre) cărțile și scriitorii (și artele) care-i sunt aproape. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea din care citeam pe sub bancă pe când eram adolescent

Poate e greu de crezut, dar reușeam să rezist tentației. În adolescență citeam îndeosebi acasă. Probabil că am dus cu mine la școală, în repetate rânduri, cele două volume din prima ediție a romanului „Dune”, de Frank Herbert, dar și „Febra” lui Serge Brusollo ori primul meu Stephen King, „Shining”-ul acela cu Jack Nicholson pe copertă. Dar mai mult pentru a-mi convinge prietenii colegi să se apropie de scriitorii mei preferați din perioada aia.

Cartea în care mi-ar displăcea să locuiesc

Cărțile pe care le iubesc cel mai mult sunt întunecate și au personaje îngrozitoare. Deși îmi place tare să le citesc, cred că ar fi o pedeapsă prea aspră să fiu silit să locuiesc în lumile lor. M-aș feri să ajung atât în cărțile lui Stephen King, cât și în cele ale lui George R.R. Martin sau Serge Brusollo, fiindcă tot i-am pomenit un pic mai sus. În rest, oricum România nu pierde foarte des ocazia de a te face să te simți ca în „Procesul” sau în „Castelul” lui Franz Kafka.

Cartea fără de care cred că lumea ar fi un loc mai bun

Cred că nu cărțile sunt problema. Ci oamenii care săvârșesc în numele cărților, religiilor și ideologiilor cele mai oribile crime.

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată

„Pășunile Raiului”, de John Steinbeck. Cred.

Cartea care mă descrie cel mai nuanțat ca om

A fost un moment, în adolescența mea întârziată, când am descoperit „Lupul de stepă”. Și mi s-a părut că mă regăsesc cu totul în personajul lui Hesse. Mai târziu, am dat peste „Un om sfârșit” și mi-am zis că, într-un fel bizar, romanul autobiografic al lui Papini vorbește (și) despre mine. Dar cred că importante sunt momentele în care dai de unele cărți. Și felul în care ești atunci când te întâlnești cu unele cărți, de ajungi să privești în ele ca într-un soi de oglinzi.

& More (bonus)

Scriitorul pe care îl admir necondiționat

Mi-e teamă că nu pot alege unul singur. Sunt atât de mulți și îi admir în atât de multe feluri și pentru lucruri uneori atât de diferite… Pe unii îi admir pentru poveștile strălucite pe care le istorisesc. Pe alții, pentru stil, pentru imaginația fascinantă, pentru poezia care pulsează înlăuntrul prozei, pentru ideile năucitoare ori revoltătoare. J. D. Salinger, John Steinbeck, Franz Kafka, Vladimir Nabokov, Edgar Allan Poe, J.R.R. Tolkien, Stephen King, George R.R. Martin. Și mulți, mulți alții. Din lumi și din epoci diferite.

Seria TV care m-a prins tare recent

„Metoda Kominsky”. Pentru felul original, amuzant și inteligent în care vorbește despre bătrânețe și despre moarte.

Ultima piesă de teatru pe care am văzut-o live

Cred că ultimul spectacol pe care l-am văzut a fost „Frig”, de Lars Noren, în regia lui Alexandru Bogdan, cu Liviu Pintileasa, Ionuț Grama, Silviu Debu și Andrei Seusan. Poate nu e ultimul, dar e cu siguranță cel care m-a „lovit” cel mai tare în ultimii ani.

Proiectul artistic care m-a surprins plăcut în ultima vreme

Proiectul muzical al prietenilor de la Rockabella. Cred că muzică românească se simte bine. Și, la fel ca literatura română contemporană, merită consumată și promovată.

Piesa de care mi-e dor cel mai des

Dacă este vorba despre o piesă de teatru, mi-e tare dor să revăd „Angajare de clovn”, de Matei Vişniec, spectacol montat pe scena Teatrului Maria Filotti din Brăila, în regia lui Radu Nichifor, cu Marius Manole, Cornel Cimpoae și Alin Florea.

Marian Coman s-a născut în 1977 la Mangalia. A trăit, însă, o lungă perioadă la Brăila, unde a fost jurnalist în presa scrisă și televiziune. A fost redactor șef al cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei, al revistelor Obiectiv Cultural și Nautilus și scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. A renunțat la presă în 2014 și, vreme de mai bine de trei ani, a trăit scriind proză și scenarii de benzi desenate. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele Nopți albe, zile negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (2008), Haiganu. Fluviul Șoaptelor (2015) și Haiganu. Furia Oarbă (2017) și scenariul romanului grafic TFB (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. În 2018, s-a alăturat echipei Editurii Nemira, unde coordonează imprintul Armada, dedicat literaturii SF, fantasy și thriller. În prezent, locuiește în București și este membru PEN Club România.

Omulețul din perete și alte povestiri fantastice este cel mai recent volum al său și a fost publicat în 2019 în colecția n’autor a editurii Nemira.