Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri.
Așadar, vă invit cu drag să o cunoașteți astăzi pe Ramona Gabăr, care tocmai ce a debutat literar cu volumul Stații, o carte spre care îmi doresc să mergeți negreșit, căci e o splendoare. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)
Cartea pe care mi-aș fi dorit să o fi citit mai devreme.
Nu cred că am cărți pe care să-mi fi dorit să le fi citit mai devreme, mai degrabă invers. De pe la 16 ani încolo, când am început cu adevărat să citesc – vreau să spun conștient și selectiv, nu lecturi obligatorii –, mi-au trecut prin mână multe cărți prea grele, cărora poate nu le venise vremea. Mult Dostoievski, mult Kafka, Soljenițîn, autori din zona SF. La unele am revenit de curând și, cu mintea de acum, am înțeles că la vremea aia nu înțelesesem mai nimic. Dar cărțile vin când vor ele, nu când trebuie. Chiar când vin de-a valma sau la momentul nepotrivit, lasă ceva din ele cu tine, îți schimbă ADN-ul emoțional.
Cartea care m-a crescut, într-un fel sau altul.
N-aș zice că e o carte, ci un autor. Scriitorul care mi-a deschis mintea a fost Mircea Eliade. Colega mea de bancă din liceu, Cami, citea Eliade și asculta Led Zeppelin. Avea un tricou cu Nirvana și pulover cu Woodstock. Eu ascultam New Kids on The Block și citeam Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație și Doru Davidovici. Cami m-o fi văzut cu potențial, habar n-am, cert e că a început să-mi împrumute cărți și să mă învețe cu muzica. Așa am descoperit literatura bizară a lui Eliade, pe care l-am devorat cu o foame pe care nu cred că am mai experimentat-o de atunci. Nu l-am mai recitit din liceu, dar sunt convinsă că m-ar fascina și astăzi. Păcat că româna e o limbă minoră, altfel Eliade ar fi mult mai celebrat în cultura universală pentru literatura lui, nu doar pentru istoria religiilor.
Cartea cu care am vrut să dau de pereți.
Hmmm, aproape toate cărțile trendy, toate cărțile care fac vâlvă în anumite momente. Uite, ca să aleg una singură, Parfumul lui Süskind. De-aia și evit ce e pe val – aproape sigur nu-i pentru mine.
Cartea care cred că ar putea aduce alinare.
Ce întrebare frumoasă! Ezit între The Mothers a lui Brit Bennett și Vara în care mama a avut ochii verzi a Tatianei Țîbuleac. Amândouă sunt terapeutice, ca o sesiune de constelații familiale. Ascund iertare în spatele fiecărui strigăt de disperare, de frustrare, de dispreț, de ură. Tatiana Țîbuleac are, pe deasupra, un limbaj propriu, al ei, care curge și vindecă suflete, ca un descântec. Cred că are de-a face cu melanjul de culturi în care s-a format, încă o dovadă că identitatea națională sau etnică nu face decât să ne limiteze, pe când deschiderea la alte culturi ne face să creștem, să devenim mai toleranți și generoși, inclusiv cu noi înșine.
De fapt, secretul toleranței e că începe în sine, cu sine. Literatura, arta în general, ne pot face să fim mai empatici, mai buni, mai sinceri cu noi înșine. Asta încerc să fac și eu cu scrisul meu: să deschid portițe către ce se întâmplă acolo, în interior, unde toți suntem fragili, indiferent ce se vede în afară. Dacă încerc să scormonesc în spatele poveștilor, e pentru că lucrurile nu sunt niciodată fie albe, fie negre, oamenii nu sunt niciodată – în afara unor cazuri excepționale, care țin de patologic – fie îngeri, fie demoni, fie adorabili, fie nefrecventabili. Oamenii sunt în multe feluri și poartă multe măști, iar de multe ori cară în spate dureri și traume pe care, dacă le-am ști, am fi mai iertători, și cu ei, și cu noi.
Cartea care ar putea fi citită din stație în stație.
The Dovekeepers a lui Alice Hoffman, pentru că este despre un drum, o călătorie, fizică și emoțională. E o carte superbă, este, ca să folosesc un cuvânt la modă acum, „epică”, în toate sensurile posibile. În plus, e o carte populată de femei, iar eu sunt în ultima vreme interesată de perspective feminine și queer în literatură. Cred că din punctul ăsta de vedere The Dovekeepers e cea mai bună carte, cea mai frumos țesută, cea mai întreagă pe care am citit-o în ultimii ani. Pentru iubitorii de seriale, scriitura lui Alice Hoffman are ceva în comun cu scriitura lui David Simon (The Wire, Treme etc.) – începe atât de cuminte, de timid, încât nici nu simți când îți intră pe sub piele ca un drog, creând dependență.
Astea fiind zise, un ultim sfat: ar trebui să fie stații de tren, pentru că e o carte care te înghite și te transportă, și riști să pierzi noțiunea timpului, a spațiului. A nu se citi, deci, în tramvai, în drumul spre muncă.
& More (bonus)
Piesa/albumul–obsesie din prezent.
Un răspuns dezamăgitor, sunt sigură: nu am genul ăsta de obsesii. Ascult aceeași muzică de 20 de ani – în general, muzică din anii ’90 și cel mai adesea grunge – și n-am răbdare să descopăr muzică nouă. În plus, mi se pare că până și muzica proastă din anii ’90 era mai bună decât muzica bună de astăzi. Nu înseamnă că nu există azi artiști care inovează, care au mult talent și fac chestii fabuloase, dar nu mai am eu răbdare să îi descopăr. Apropo, dacă aveți recomandări de playlist actual care musai trebuie descoperit, nu ezitați să mă anunțați, căci playlist-ul meu e același de când am învățat muzică din emisiunile radio nocturne realizate de Diana și Vadi sau de Nick Cocârlea, la Radio XXI (cu cifre romane, nu arabe, deci fără mare legătură cu omonimul de azi).
Artista care aș fi vrut să fiu într-un univers paralel.
În mod cert, fără nicio urmă de îndoială, Alice Munro. Are atât de multă compasiune, e atât de atentă la gesturile mici, la întâmplările banale și totuși esențiale… E ca un bijutier, și fiecare povestire a ei e o bijuterie șlefuită până la esență, până la esențial. Revin la ea de fiecare dată când simt că mi-am pierdut vremea cu o carte, când mă dezamăgește vreun scriitor. Ea e panaceul meu literar.
Filmul de care m-am îndrăgostit de la primul cadru.
Spring, summer, fall… al lui Kim Ki-duk, tot fără urmă de îndoială. E un film pe care îl ratasem și iubitul meu de atunci, Adrian Gabăr (nu e o coincidență de nume, între timp, a devenit într-adevăr soțul meu), a decretat că așa ceva nu se poate, e filmul lui preferat. Am înțeles de ce de la primul cadru: n-ai cum să nu te îndrăgostești de el. Nu e filmul meu preferat, dar e probabil cel mai frumos film pe care l-am văzut.
Spectacolul cel mai neconvențional pe care l-am văzut.
Cred că un concert Einstürzende Neubauten la Ancienne Belgique: Blixa Bargeld a cântat la multe chestii pe care nu mi le-aș fi putut închipui pe post de instrumente – staniol, arcuri –, iar efectul a fost hipnotizant (iată, chiar și atunci când crezi că în materie de muzică tot ce era de zis s-a zis în anii ’90, descoperi că mai există loc de uimire).
Librăria de care mi-e dor.
Mai mult decât librăriile, mie îmi plac anticariatele, pentru istoria cărților și pentru că îmi place să „salvez” cărți neiubite și să le dau o șansă, un loc primitor pe un raft uscat și cald. Nu arunc niciodată cărți, dimpotrivă, le adun pe ale altora. Am mare noroc cu prietena mea Adela (@boladenieve78 pentru cunoscători, din vremea când blogurile erau la putere), pe care aș iubi-o oricum, dar o iubesc înzecit pentru că îmi oferă toate cărțile ei, după ce le citește. Eu le primesc pe toate, nu cred că am refuzat vreo carte, am acceptat chiar și Sally Rooney. 🙂
Ramona Gabăr (n. 1980) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și are un master în Comunicare. În timpul facultății, a contribuit la culegerea antropologică „Istorie la firul ierbii – documente sociale orale“ (coord. de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, Ed. Tritonic, 2003).
Textele ei au fost publicate sporadic în Dilema Veche și Dilemateca. De curând, s-a hotărât să se țină serios de pasiunea pentru scris, iar după ce o revistă literară din Statele Unite ale Americii – Iris Literary Journal – i-a acceptat spre publicare una dintre povestiri, și-a spus că poate chiar merită să termine acel prim volum, mereu amânat.
Până la 33 de ani, a trăit în București (cu interludii magice, pline de libertate și fericire, la bunicii din Dobrogea, în timpul vacanțelor de vară). Din 2013, trăiește cu familia (copil, soț și două pisici perfecte) la Bruxelles, un loc kafkian și mai fermecător decât ar părea.
Tweet
