Cărțile care au scris oameni – Florin Chirculescu: „În literatură, ideile sunt cele care trebuie să se lupte între ele, nu oamenii”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri.

Florin Chirculescu (aka Sebastian A. Corn), care a publicat recent Solomonarul, este scriitorul care răspunde la setul de fraze de astăzi ca la un speed date cu temă livrescă & artistică. Vă invit să-i fim alături. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea cu care am făcut prima noapte albă.

Au fost mai multe. Amintesc „Pendulul lui Foucault”, care m-a ținut în casă în cursul unui concediu pe care l-am dorit să fie sportiv, cu ieșit pe afară, urcat pe munte etc.

Cartea care mi-a deschis mintea.

Sunt două cărți: „Zgomotul și furia” și „Un veac de singurătate”. Limbaj plus lexic la prima, metaforă amestecată cu plot și magie la a doua.

Cartea care m-a scos din minți.

„Secretul pădurii bătrâne”, de Dino Buzzatti, pentru ceva ce nu se mai întâmplă naibii odată. „Castelul”, de Kafka: nu cred că personajul avea să-și atingă ținta.

P.S.: Plus „Winnettou” și „După douăzeci de ani”, care m-au nenorocit, ca să nu zic și de „Cireșarii”. Pe acestea din urmă le adaug din cauză că lecturile sunt de două feluri, imperative și de plăcere, eu nefiind în stare să-mi dau seama pe care le prefer; știu doar că trebuie să le alternez.

Cartea clasică recitită de curând, care mi s-a părut mai bună decât în trecut.

„Război și pace”, pe old style. „Războiul sfârșitului lumii,” pe stil nou. Amândouă au structuri solide, personaje și flux. Aș fi curios să asist la o dezbatere între Vargas Llosa și Yuval Harari, tare mult aș vrea să văd mimica scriitorului în timp ce Yuval emite sentințe.

Cartea care mă ajută cel mai mult în documentarea pentru următoarea mea carte.

„Ghost Wars”, de Steve Coll, și „Afghan Napoleon: The life of Ahmad Shah Massoud”, de Sandy Gall. Cea de-a doua conține fragmente de jurnal ale mujahedinului – un om pe care tare rău îmi pare că nu l-am cunoscut. Mai e și cartea lui Ion Valer Xenofontov, „Războiul din Afghanistan”, cu poveștile cumplite ale basarabenilor care s-au bătut pe acolo. N-am cum să nu-ți spun de „Milestones”, cartea lui Sayyid Qutb, „tatăl Jihadismului”, condamnat la moarte în timpul președinției lui Gamal Abdel Nasser, pe lângă care parcurg tot ce apuc despre kibbutzurile din Deșertul Negev; într-unul dintre acestea se practică o formă de Iudaism progresist, extrem de interesantă, numai bună de contrapus, ideologic și prin opțiunile de viață, Wahhabismului. În literatură, ideile sunt cele care trebuie să se lupte între ele, nu oamenii.

& More (bonus)

Cel mai bun film din punctul meu de vedere.

„Siberiada”, de Andrei Koncealovsky. Acum râzi, după un minut te ia plânsul. Primul film în care dragostea nu mi s-a părut redată la modul ireal. În rest, o viermuială superbă, coerentă, în jurul ideii de „nu e nimic de rezolvat aici, indiferent de pulsiunile și pasiunile noastre”.

Muzica pe care am ascultat-o cel mai des în ultima perioadă.

Orice între Stravinsky și Șostakovici, ponderați de Porcupine Tree, Genesis și Alice in Chains. La nervi, pun Dub Techno Mix-uri și Frank Zappa.

Cea mai mișto/stimulativă artă pentru mine.

Sun Tzu, „Arta Războiului” (sic!), cu tot cu spycraft-ul și diplomația de fundal.

Actrița de care m-am îndrăgostit când eram mic.

Nu știu cum o cheamă. Era o japoneză într-un rol secundar de pescuitoare de perle, în filmul „La Est de Java”. Am văzut filmul de 5-6 ori într-o săptămână doar ca s-o privesc pe japoneza cu pricina. După ce eroina din film murea, mă căram de la cinema.

Obiceiul meu de lectură cel mai ciudat.

Câteodată, aleg CE citesc în funcție de LOCUL și PERIOADA anului în care citesc. De pildă, toamna, la munte, citesc istorie interbelică românească. Vara, la mare, citesc antici. De Crăciun și de ziua mea citesc/recitesc benzi desenate, în special „Corto Maltese”. Iarna, de Anul Nou, caut Phil Roth.

Florin Chirculescu (de profesie chirurg toracic) s-a născut la București în 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista SF JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, dupa care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeași editură. De-a lungul anilor, au urmat alte distincții. A colaborat cu varii ziare și reviste, unde a publicat nuvele și povestiri, și a fost redactor-șef al revistei Nautilus. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat volumele: 2484 Quirinal Ave (Nemira, 1996), Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998), Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002), Imperiul Marelui Graal (Diasfera, 2006), câștigător al Premiului Vladimir Colin în 2006, Vindecătorul (Cartea Românească, 2008), Skipper de interzonă (Millenium, 2012), Ne vom întoarce în Muribecca (Nemira, 2014), Iovik (Millenium, 2014), Eucronoza și alte nuvele (Millenium, 2017). Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este prima operă de ficțiune pe care a semnat-o cu numele său real. Romanul a fost nominalizat în 2018 la Premiile Observator Cultural, Premiile Radio România Cultural și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. În 2022, publică Solomonarul, un roman despre un altfel de Eminescu, prins într-o revoluție fără început și sfârșit.