Cărțile care au scris oameni – Goran Mrakić: „Nu citesc până la capăt cărțile care nu-mi spun nimic”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. Episodul al 6-lea îl are în centrul său pe scriitorul Goran Mrakić. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea pe care aș fi vrut s-o scriu eu

„Călătorie la miezul nopții“, de Louis-Ferdinand Céline. E un mizantrop șarmant, care face incizii extrem de brutale în mentalitatea oamenilor sau în concepte supraevaluate precum civilizație, societate, umanitate… După ce am terminat cartea, m-am gândit adeseori la faptul că „oamenii neînsemnaţi nu se întreabă care sînt cauzele tuturor relelor ce le îndură, se urăsc doar unii pe alţii şi asta-i de ajuns“. Rar mi-a fost dat să citesc un adevăr mai dureros.

Cartea cea mai slabă pe care am citit-o vreodată

Nu citesc până la capăt cărțile care nu-mi plac sau care nu-mi spun nimic, așa că mi-e greu să găsesc un exemplu în sensul ăsta. Au fost, însă, cazuri în care am fost dezamăgit de stilul sau mesajul unor scriitori foarte lăudați sau premiați.

Cartea despre care nu vorbește nimeni, deși ar trebui

Toate cărțile lui I.D. Sîrbu. Mi se pare foarte ciudat că un asemenea intelect/talent/caracter/destin nu e promovat în România. În timp ce-l citeam, îmi venea să subliniez câte ceva aproape la fiecare pagină.

Cartea care m-a făcut să râd în hohote

Nu știu dacă am râs chiar în hohote, dar „Peripețiile bravului soldat Švejk“ este cu siguranță una dintre cărțile cele mai hazlii pe care le-am citit. Mi s-au părut amuzante și unele povestiri scurte scrise de Jaroslav Hašek, ca, de exemplu, „Poveste canibală“ sau „Ultimul mladoceh din Košíře“.

Cartea pe care i-aș da-o unui suporter

Să zicem, „Notes of a dirty old man“. Marea calitate a lui Bukowski e că poate fi citit și de cei care nu fac parte din lumea literară, pentru că scrie despre problemele, emoțiile și nevoile imediate ale oamenilor de rând. Și, de ce nu, „Povestiri din garaj“, hehe.

& More (bonus)

Serialul cu care am crescut

Ar fi mai multe, dar în evidență iese cu siguranță „Twin Peaks“. Poate pentru că la Lynch nu e vorba despre rezolvarea misterelor, ci despre pătrunderea în adâncurile lor. Despre căutare și inteligență, bestialitate și umanism. El exploatează labirinturi spirituale, dimensiuni și entități dincolo de înțelegerea noastră. Să-i dăm, așadar, o șansă luminii în întunericul necuprins care ne împresoară.

Muzicianul cel mai interesant din istorie

Când mă întreabă cineva ce muzică ascult, de obicei răspund „depinde de țuică, pardon, de stare“. Mi-ar fi aproape imposibil să enumăr care muzicieni m-au influențat cel mai mult, pentru că ascult genuri foarte variate. Totuși, un personaj deosebit de complex, un adevărat poet al apocalipsei punk, pe care l-am descoperit destul de târziu, a fost Ian Curtis de la Joy Division.

Benzile desenate care mi se par cele mai faine

„Alan Ford“, creația lui Luciano Secchi și Roberto Raviola. Sunt niște benzi desenate care debordează de umor negru și critică socială. Din păcate, nu au fost traduse în România, eu le-am citit în limba sârbă, sau, mă rog, într-un dialect croat (adaptarea genială a lui Nenad Brixy). Au fost atât de populare în Iugoslavia, încât multe citate au intrat în folclorul contemporan. Îmi plac și lucrările lui Robert Crumb, un maestru al undergroundului american. Să nu-l uit nici pe amicul meu Danilo Milošev-Wostok din Vârșeț, care mi-a ilustrat ultima carte, „Lumea e cămașa mea de forță“.

Spațiul de artă care e pe gustul meu și pe care-l frecventez cât de des pot

„Scârț“ e un loc interesant din Timișoara, unde arta contemporană se împletește cu nostalgiile mele optzeciste (Muzeul Consumatorului Comunist), dar „Under the Bridge“ de pe malul Begheiului este, nici nu știu cum să-l numesc, „the real shit“, „living underground“ sau „brutal truth“.

Genul de filme care mi se potrivesc cel mai bine

Ar trebui să organizez o băută cu Lynch, Kusturica, frații Coen și Scorsese pentru a găsi un răspuns cât mai adecvat la această întrebare.

Goran Mrakić (n. 19 iulie 1979) s-a născut la Sânnicolau Mare (județul Timiș) și a copilărit la Variaș. A absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. A lucrat timp de 15 ani ca redactor al ziarului de limba sârbă Naša reč. În prezent, ocupă funcția de director al Editurii Uniunii Sârbilor din România.

A publicat trei volume de versuri, trei cărți de aforisme satirice și două volume de proză scurtă, Punk requiem și Povestiri din garaj – acesta din urmă fiind publicat în colecția „n’autor” a editurii Nemira în 2018.

A primit premiul Uniunii Scriitorilor din Timișoara pentru debut, premiul „Vladimir Bulatovic VIB“, acordat de ziarul Politika din Belgrad celui mai bun autor de proză satirică din anul 2011, și premiul „Radoje Domanovic“. Scrierile sale au apărut în mai multe antologii de aforisme din Serbia, România, Bosnia, Spania, Liban și Italia. A tradus din limba română în limba sârbă (și viceversa) mai multe cărți. Trăiește și lucrează la Timișoara.