Cărțile care au scris oameni – Maria Orban: „Fiecare carte pe care am iubit-o m-a ajutat într-un fel sau altul”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. În cel de-al treilea „episod”, vă îndemn s-o citiți pe Maria Orban. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Prima carte/poveste care mi-a fost citită

Nu mai țin minte și caut degeaba printre amintiri, văd că nu apare niciuna cu vreun glas, care să-mi citească ceva. Pot să revăd, în schimb, niște imagini cu mama, pregătind cutiile mici cu diapozitive și trăgând draperiile să fie întuneric. Era o atmosferă mișto, un mic cinematograf la noi acasă, vocea ei, citind replicile, eu, pe un scaun de lemn, ascultând și privind la Motanul încălțat, Scufița Roșie, Albă ca Zăpada. De-astea clasice, cum  s-ar zice.

Cartea-descoperire a lui 2020

Am descoperit multe anul trecut, dar ultima, chiar la sfârșitul lui decembrie, a fost Luminile Nordului, de Amy Liptrot. Cred că mi-am înnebunit toți prietenii vorbind despre ea, pentru că așa mi se întâmplă, să mă bucur atât de mult de ceva, încât să le doresc și altora bucuria asta. E o carte frumoasă, despre dependență și încercarea de a ieși dintr-un cerc vicios, despre fragilitate, despre o natură sălbatică și felul în care ea te ajută să te aduni și să te accepți tocmai așa, imperfect și fisurat cum ești.

Cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de un stil

Hmmm. Nu știu ce să zic. M-a încântat extrem, acum câțiva ani, volumul de proză scurtă Rock Springs al lui Richard Ford. Țin minte că citeam și mi se părea incredibil felul în care creează atmosferă, în care leagă frazele, sfârșitul, de regulă, mă năucea… Ce să mai, de atunci, sunt iremediabil fan Ford și mă întreb și acum de ce naiba nu am luat primul tren (cu avioanele e mai greu din Brașov) spre Iași atunci când a venit la FILIT?

Cartea care a avut cea mai mare influență asupra scrisului meu

Nici aici nu am un răspuns clar. Am priceput cât am putut eu din tot felul de cărți. Din Eseu asupra poeziei moderne, de Alexandru Mușina, de exemplu, din Trupul știe mai mult (fals jurnal la Puppa russa), de Gheorghe Crăciun, din Ford, după cum  spuneam mai sus, din Salinger, din Blecher cu Întâmplări în irealitatea imediată, din Hemon cu Iubire și obstacole. Mai țin minte că mută de admirație am mai fost și citind Cui i-e frică de Virginia Woolf, de E. Albee. Și ar mai fi multe, cred că fiecare carte pe care am iubit-o m-a ajutat într-un fel sau altul.

Cartea-plăcere vinovată

N-aș putea numi una, îmi place să răsfoiesc din când în când cărți motivaționale, să pricep despre cum e să-ți pese mai mult de tine, despre cum e să reușești să treci peste ipohondrie, anxietate, depresie, dependență. Citind, am senzația că pot reuși chiar și eu, iar asta, pe moment, e suficient, în ciuda faptului că știu că încrederea se va risipi foarte curând.


& More (bonus)

Piesa muzicală cu care am început 2021

Țin minte că ne-am uitat la artificii, și apoi, după ce s-a mai liniștit atmosfera, am dat drumul la radio, era Rammstein Ich will și mi-am și imaginat rapid că aș fi la un concert și aș sări, aș bea o bere, aș fuma o țigară, m-aș pierde printre oameni, chestii de-astea adolescentine. Dacă vrei să știi prima piesă pe care am ales-o eu în mod pur voluntar, asta a fost Sweet tides de la Thievery Corporation.

Cel mai fain spectacol de teatru văzut online

Nu prea am avut răbdare și nici timp să urmăresc ceva cap-coadă, ultimul spectacol pe care l-am văzut este Scene dintr-o căsnicie de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe. Sunt acolo doi actori, Elena Popa și Sebastian Marina, care mie îmi plac mult de ani buni și m-am bucurat tare să-i revăd. Am mai văzut, cândva pe la începutul pandemiei, OST, de Andrea Gavriliu, mi se pare o artistă foarte interesantă și urmăresc (pe cât pot) ceea ce face.

Fotografia care simt că vorbește despre mine

Eu am descoperit târziu fotografia, am primit primul aparat, un Samsung mic și negru, acum vreo 10 ani, dar de atunci nu prea mai pot să mă uit în jur fără să decupez lucruri, situații, expresii. Mi se pare incredibil de frumos felul în care unii fotografi redefinesc și împrospătează realitatea prin perspectiva lor. Dar, revenind la întrebare, nu știu să fi văzut o fotografie care să vorbească despre mine sau numai despre mine; am văzut unele, în schimb, care vorbesc despre noi, despre țara asta fascinantă în care trăim, despre amestecul de grotesc și frumusețe care e peste tot în jur. Iar în sensul ăsta, de care pomenesc, fotografiile lui Hajdu Tamas sunt incredibile. Ioana Cârlig îmi mai place mult, Ioana Moldovan, Andrei Pungovschi, Cosmin Bumbuț au fotografii cu povești puternice.

Serialul pe care l-aș putea urmări la nesfârșit

Nu aș putea urmări nimic la nesfârșit, mă plictisesc tare repede, dar, uite, unul pe care mi-am propus să-l revăd este The Wire, mi-a plăcut tare mult scenariul, iar Dominic West e mișto, ca de obicei. Tot el e și în The Affair, dar aici probabil că mi-ar plăcea să reiau doar primul sezon, n-aș mai merge până la capăt.

Librăria cea mai frumoasă în care am intrat

Nu am o librărie preferată, nici nu am intrat în prea multe, e drept, în afară de cele din Brașov, și aici niciuna nu are un spațiu extrem de generos, așa cum mi-aș dori eu. Îmi plac, în schimb, oamenii din anumite librării: la Humanitas e Mihai (Vakulovski) și, de câte ori intru, vorbim rapid despre ce a mai apărut, ce ne-a plăcut, ce nu; la Șt.O. Iosif era Ana, cea mereu atentă la ce mi s-ar potrivi (acum a plecat din țară); la librăria din Coresi e Vlad Drăgoi, cu care e drept că nu vorbesc, dar care mi se pare fain, pentru că-mi plac cărțile lui, în special romanul ăla, Mica mea inimă de om singuratic, așa că, de câte ori îl văd, am senzația că am întâlnit un prieten, iar spațiul devine și el prietenos.


Maria Orban (1978, Brașov) a absolvit Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov în anul 2000.  A debutat în volumul colectiv de proză Junii 03, o antologie a tinerilor prozatori brașoveni, îngrijită de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Alexandru Mușina. A publicat textul Zoom în Ziua gândacului de bucătărie, antologie de teatru apărută în 2016 și coordonată de Mihai Ignat. A mai semnat diferite articole și texte de proză scurtă în revistele Interval, Vatra, Tiuk!, Literomania, LiterNet, Revista de Povestiri – al cărei atelier de scriere creativă online l-a urmat – și Iocan. Oameni mari este debutul său în proză în volum individual.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.