Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri.
Proaspăt intrat în echipa „n’autor” cu „Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea”, debutul său, Cătălin Ceaușoglu este cel care ne îmbie de data aceasta la lecturi – și nu numai. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor).
Cartea care mi-a stârnit prima dată imaginația în copilărie.
Insula Misterioasă, pe la cinci – șase ani, cred că a fost și prima pe care am citit-o de unul singur. Un balon dirijabil, furtuni, mare, insule, naufragii, vulcani, pirați, mesaje în sticlă, invenții, lupte, o nebunie pentru un copil de vârsta aia. Îmi amintesc și acum ilustrațiile (cred că erau chiar originalele lui Jules Férat; dacă nu, oricum semănau bine), care-ți dădeau așa, un punct de plecare, funcționau ca o sămânță de la care ajungeam să-mi construiesc în cap propriul film. După ea a urmat o serie întreagă de cărți cu insule, mări și expediții. Acum, că mă gândesc, probabil de aici am rămas cu o fascinație pentru insule de tot felul.
Cartea care vorbește despre/pentru mine.
Am lăsat la sfârșit întrebarea aceasta pentru că mi se pare cea mai încărcată.
În timp, pe la vârste care începeau cu cifre mai mici, am crezut pe rând că acea carte este ba Cireșarii, ba Suferințele tânărului Werther, ba Muntele vrăjit, ba Biblia, ba Jocul cu mărgele de sticlă, ba Pe drum, ba una de un scriitor latino-american, ba de un ceh, ba francez, ba de mai știu eu cine. Acum știu că nu există așa ceva, și asta e bine; înseamnă că mă mișc într-o direcție sau alta, nu contează care, important e să nu stau pe loc.
Aș mai putea răspunde că despre, dacă nu și pentru mine vorbește cel mai clar ceea ce scriu eu însumi, dar pe subiectul ăsta ne mai auzim peste două-trei cărți.
Cartea pe care aș așeza-o pe noptiera oricărui scriitor (aspirant).
Ah, Detectivii sălbatici. Și, dacă are o noptieră încăpătoare, și 2666. Pentru că Bolaño a murit prea devreme și eu mai vreau Bolaño. Și mai repede, că nu mai am douăzeci de ani.
Cartea care m-a enervat teribil.
Mi se întâmplă rar să mă enerveze o carte. Cronologic:
Prima: Ulysses. Pentru că a fost și prima cu care am pierdut bătălia cititului eroic, până la capăt, cu orice preț. Sau să zicem că a fost un armistițiu, și am lăsat-o pe mai târziu. În orice caz, s-a dovedit mult prea ermetică pentru cât puteam eu atunci. Chiar, poate ar trebui să mai fac o încercare.
Cea din urmă: Confiteor. Poveștile dinăuntrul ei sunt atât de frumoase, iar autorul, în loc să ne lase să ne bucurăm de ele, tot bagă capul pe ușă să se laude. În special cu erudiția lui nemaiîntâlnită, dar nu numai. Știți genul.
Am dat două răspunsuri pentru că ele corespund și celor două motive din cauza cărora mă poate enerva o carte.
Cartea care mi-a făcut cu ochiul recent în librărie.
Mă gândesc să-i pun capăt, de Iain Reid. Am văzut acum câteva luni filmul, care mi-a plăcut enorm, și despre care nu știam că e după o carte, apoi, când am văzut-o zilele trecute pe raft mi s-a aprins beculețul. Sunt foarte curios cum e scrisă – și mă refer în primul rând la aspecte tehnice. Altfel, nu prea reușesc să citesc un roman dacă știu dinainte ce se întâmplă.
& More (bonus)
Cel mai fain proiect fotografic pe care-l știu.
Ah, mi-ai dat greu de tot aici. Pe alese: Gold, de Salgado, sau Gitans, de Koudelka, sau Dovere Di Cronaca al Letiziei Battaglia, sau Bumbata lui Cosmin Bumbuț.
Filmul care m-a bulversat în ultima vreme.
Nici nu mai știu de când nu m-a mai bulversat vreun film, poate de la The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer. Cred că acum vedem atâtea, de tot felul, încât convenția ficțiunii, în care altădată intrai doar pentru acele două ore, în întuneric, apoi te întorceai la viața reală, s-a tot lățit și lungit și am devenit atât de obișnuiți cu ea, încât cu greu ne mai bulversează ceva.
Dar, de surprins, m-a surprins unul rusesc la TIFF-ul de anul acesta, The Execution e titlul în engleză, un soi de Fincher meets Guy Ritchie meets Tarkovski, o nebunie generală de la script și casting și până la imagine. Totuși, nu e pentru orice stomac.
Ah, și noroc că lipsește rubrica „Filmul care m-a enervat teribil”, că nu era destul loc pe internet pentru răspuns.
Arta pe care simt că nu o înțeleg pe deplin.
Cred că ar fi o mare aroganță să susțin că înțeleg pe deplin orice act sau produs artistic, dar cel mai și cel mai puțin înțeleg un subgen de film documentar care amestecă până la confuzie și nu întotdeauna în cel mai etic mod adevărul istoric și ficțiunea. Nu e deloc ceva nou, dar pare să prindă din ce în ce mai bine în era post-truth, în care ni se tot repetă că propria percepție contează mai mult decât realitatea.
Arta digitală care mi se pare că are cel mai mare potențial.
Orice formă de artă creată de o inteligență artificială. Încă sunt în stadiu embrionar: modul în care o AI înțelege estetica, storytelling-ul îl imită deocamdată pe cel uman, dar din când în când apare câte ceva, ca o scânteie într-o imagine (de obicei un portret), care transcende limita asta și care-mi îngheață sângele-n vine. Va fi o călătorie fascinantă asta, de la embrion la Dumnezeu, și sper că va fi unul bun cu noi, cei care l-am creat.
Piesa cu care mi-am început vara.
De teatru – Faust, mai bine mai târziu decât niciodată.
Muzicală – Chaiyya Chaiyya Bollywood Joint, de Panjabi MC, Sapna Awasthi și Sukhwinder Singh. Nu mai știu de unde m-am ales cu ea, pentru că e mult în afara gusturilor mele obișnuite, dar când am ascultat-o prima dată mi s-a părut coloana sonoră perfectă pentru Versetele satanice – și uite cum am ajuns iar la cărți. Apropo de „gusturile mele” și Versetele satanice:în ’89 ascultam Europa liberă, la știri se vorbea mult despre condamnarea la moarte a lui Rushdie pentru blasfemie de către ayatollahul Khomeini, pozițiile erau înverșunate, fie de o parte, fie de cealaltă, și asta mi-a creat imaginea unui volum întunecat, încrâncenat și militant, pe care n-aveam niciun chef să-l văd, nicidecum să-l deschid, și abia anul trecut, după mai bine de treizeci de ani, am trecut peste prejudecata asta și am făcut-o, ca să descopăr poate cele mai colorate, vesele și pline de viață pagini pe care le-am citit vreodată. Ca piesa asta.
Cătălin Ceaușoglu s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește în București din 1991, unde lucrează în IT.
În 2018, după mai mult de 20 de ani de scris cod, începe să creadă că ar putea scrie și altceva, iar în 2019 debutează cu o povestire în numărul 10 al revistei Iocan.
Șapte povești care nu se termină bine pentru toată lumea este primul lui volum individual și un vis împlinit. Dacă totul merge conform planului, în viitor vom vedea o carte de fotografie și scenariul unui lungmetraj, semnate de același autor.
Tweet
