Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. Invitata acestui episod este scriitoarea și jurnalista Cristina Andrei, care ne dezvăluie o parte dintre poveștile aproape de ea. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)
Cartea care mi-amintește de o perioadă dificilă din viața mea
Ca să răspund la întrebarea asta, ar trebui să îţi trimit un opis cu toate cărţile citite/cumpărate din ultimii doi ani ai comunismului. Erau cei în care ieşisem (la propriu) din Facultate şi biblioteca Mare, dar şi din cele de periodice sau limbi romanice, care şi-au închis uşile în urma mea, şi am ieşit şi din familia în care mama şi tata constituiau filtrul care mă ferea de ce era în afară. Practic, m-am trezit în câmpul muncii, aflat chiar în câmp. Adică la şcoala generală din satul Roşiori, din Ialomiţa. Făceam o navetă absurdă, cu maşini oprite la autostop, şi citeam pe apucate. Lucrarea mea de licenţă s-a numit „Leonardo da Vinci – între surâs şi grimasă” şi era o lectură expresionistă a operei artistului renascentist, dar nu a picturii, ci a ceea ce îndeobşte este cunoscut drept „caricatură”, însă, de fapt, sunt studii ale grotescului, ale desenelor sale apocaliptice şi a mai puţin cunoscutelor sale „profeţii”, pe care le-am şi tradus. Aşa că citeam expresionişti în neştire, dintr-un reflex continuu, recunoscând în disperarea lor propria mea disperare.
O introducere lungă, pentru un răspuns foarte scurt.
„Procesul” lui Kafka şi „Tânguirea mierlei” a lui Georg Trakl ştiu că mi-au ţinut de urât şi m-au ajutat să înţeleg că nu eu eram problema în epoca aceea, ci ceea ce mă înconjura.
Cartea grație căreia mi-am schimbat părerea despre cineva
Cele trei volume – „Părintele Arsenie Boca în dosarele Securităţii” sunt împreună cartea care mi-a schimbat părerea superficială pe care mi-o făcusem despre ieromonahul Arsenie, laolaltă cu toţi cei care s-au mulţumit să se hlizească în faţa televizoarelor, privind reportajele făcute de reporteri trimişi din redacţii să ridiculizeze fenomenul pelerinajelor de la Prislop. De la această carte a pornit şi ideea documentarului pe care l-am făcut – „Arsenie Boca, adevăr, mit, mistificare” – şi în care mi-am propus să creionez un portret al acestui călugăr, cât mai apropiat de ceea ce a fost el în realitate. Probabil că am şi reuşit, de vreme ce filmul a fost nominalizat anul trecut la Premiile UCIN şi a făcut deja peste 700.000 de vizualizări pe YouTube.
Cartea de non-ficțiune care m-a ajutat concret
De-a lungul timpului au fost, pe rând, multe. Ţin de memorialistică. Dar acum am să îţi spun despre ultima carte de non-ficţiune care m-a ajutat concret. Se numeşte „Mărturie din iad” și este istoria unei fete (Immaculée Ilibagiza) care a supravieţuit genocidului (în războiul fratricid dintre etniile hutu şi tutsi) din Rwanda, cumva zidită, alături de alte şapte femei, într-o baie de 1,20 m lungime pe 1 m lăţime în care se aflau un duş şi o toaletă. Atât şi e destul să nu mai ai vreun motiv vreodată să te plângi de vreun disconfort.
Cartea pe care i-aș recomanda-o oricărui jurnalist, indiferent de specializarea sa
Aş recomanda, nu doar jurnaliştilor, dar oricui, orice carte memorialistică a unui supravieţuitor al închisorilor sau lagărelor de muncă din perioada de glorie a comunismului. Ar fi de folos nostalgicilor după acele timpuri, dar şi tinerilor care, din neştiinţă sau din comoditate, fie refuză să creadă, fie să studieze ororile acelei secvenţe din istoria României, lăsându-se seduşi de discursul unei stângi în ascensiune. Recomand oricui „Tortura pe înţelesul tuturor”, carte semnată de Florin Constantin Pavlovici, fost deţinut politic, trecut prin „universul concentraţionar românesc”, volum scris, după cum spunea regretatul Romulus Rusan, „cu un real talent evocator izvorât dintr-o suferinţă acceptată ca iniţiere”.
Cartea pe care o „datorez” unui librar
Eu nu prea am întâlnit librari cu har. De-aia am citit cu drag total diferitele ca stil jurnale de librar semnate de Shaun Bythell sau de Anca Zaharia, ori fragmentele pe care le postează când şi când Mihail Vakulovski. Aşadar, mie librarii nu mi-au recomandat mare lucru, dar tot o ţin minte pe doamna de la librăria de la Matei Ambrozie, care m-a ajutat să ajung la „Cel mai iubit dintre pământeni”, dar nu pentru că mi-ar fi recomandat-o, ci pentru că mi-a păstrat-o „sub tejghea”.
& More (bonus)
Traducerea din cauza căreia n-am mai putut citi un autor
Din păcate, „La Divina Commedia” a lui Dante, tradusă de Coşbuc. Impecabilă iniţiativă, uriaş efort, chin fără margini. Slavă, Domnului, că acum există cel puţin două traduceri care îl pot apropia pe cititor de acest fantastic autor.
Regizorul/-oarea care-mi este cel/cea mai apropiată de viziunea mea artistică
Simt o apropiere aparte pentru opera lui Krzysztof Kieślowski, atât cât mi-a fost accesibilă. „Decalogul” şi „Trei culori” („Albastru”, „Alb”, „Roşu”) sunt, pentru mine, nişte repere cinematografice greu de egalat. Căutările lui, încercarea de a defini şi de a decoda simboluri, de a le da o interpretare mai profundă în hotarele sensurilor lor, mi se par extrem de curajoase şi înnoitoare.
Artistul/-a care mi-aș dori să fie mai cunoscut/-ă
Pot eu să spun că întrebarea asta nu-mi ridică mingia la fileu? Nu pot.
Mi-aş dori să fie mai cunoscut fiul meu Sever Andrei. Este actor, este dramaturg, este sound-designer şi chiar regizor, pentru că a pus în scenă (împreună cu soţia lui, Dora Bârzan) un spectacol scris de el, „Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, bine primit de publicul care se aventurează dincolo de hotarele teatrului clasic.
Descoperirea artistică a anului, pentru mine
Pictorul Constantin Cioc. Pentru că este un artist vizual cu totul aparte. Nu doar pentru că este ucenic al pictorului Sorin Ilfoveanu. De altfel, Constantin Cioc şi-a găsit foarte repede propria identitate, propriul glas. Nu doar pentru că a absolvit cursurile de master în arte plastice şi aplicate la Universitatea Paris1/Sorbonne.
Ci tocmai pentru că, luând contact în asemenea măsură cu arta apuseană, acolo unde revolta artiştilor împotriva canonului, începută la sfârşitul secolului trecut, mărşăluieşte triumfătoare în programul său de destructurare a regulilor pe care se fundamentează curentele artistice clasicizate, a rezistat tentaţiei de a se alinia acestui curent. Îmi place Constantin Cioc, şi-mi pare rău că nu l-am descoperit decât acum, pentru că s-a opus intenţiei declarate a lumii artistice post-moderne de a laiciza acest spaţiu al spiritualităţii cu adânci rădăcini în teologie, spre a-l coborî nu doar în dimensiunea fizică, dar chiar şi în aceea a tenebrelor fiziologicului sau a psihicului maladiv. Constantin Cioc are puterea şi discernământul de a nu se înregimenta în această armată a secularizării ci, dimpotrivă, a găsit în credinţă resorturi extrem de puternice încât să devină un mărturisitor tăcut, care vorbeşte despre frumuseţea, bogăţia şi puterea lumii nevăzute prin formă, lumină şi culoare.
Expoziția care cred că i-ar face un mare bine oricui
Pledoarie pro-domo – „Poporul pierdut al lui Marius Oprea”
Este o expoziţie stranie, la graniţa dintre istorie şi artă, la graniţa dintre lumină şi întuneric, dintre bestialitate şi sacrificiu, dintre viaţă şi moarte, dintre suferinţă şi mântuire.
Toate obiectele din această expoziţie (vernisată în anul pandemiei la Museikon) sunt altfel de icoane. Ele sunt alcătuite din resturi fără valoare arheologică, descoperite în mormintele fără nume şi fără cruci ale celor ucişi de securitate şi aruncaţi în gropi săpate în marginea drumurilor sau prin păduri. 5 arheologi merg, cercetând prin arhive şi scormonind memoria oamenilor care au supravieţuit ororilor comunismului, şi îi găsesc pe aceşti morţi şi îi redau familiilor lor şi Bisericii lor. Resturi de lemn, cuie ruginite, fragmente de piele din curele, tot ceea ce, îndeobşte, se aruncă înapoi în groapă, toate au fost strânse de Marius Oprea şi au fost întoarse lumii spre neuitarea acestor martiri în obiecte de artă. Acum expoziţia se află la Muzeul de artă din Vâlcea. Dacă aveţi timp şi treceţi pe acolo, nu o ocoliţi. Ne aminteşte ce s-a întâmplat şi ce nu trebuie să se mai repete vreodată.
Cristina Andrei (n. 1964) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității Bucureşti, specializându-se în limba şi literatura română şi italiană.
După câțiva ani de activitate didactică, odată cu Revoluția din decembrie 1989, devine jurnalist la Televiziunea Publică, lucrând pe rând în Redacțiile Cultural, Viața spirituală, Educație-Ştiință, Religie-Istorie, mediu care i-a oferit prilejul de a realiza documentare dedicate unor personalități culturale şi istorice de mare anvergură, unor monumente de artă şi arhitectură religioasă-reper pentru spiritualitatea europeană, pentru care a fost distinsă cu premii acordate de jurii de specialitate.
În 2001, este martor privilegiat, ca trimis special al TVR, al întâlnirii istorice dintre reprezentanții a două lumi despărțite de o mie de ani, Papa Ioan Paul al ll-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vatican.
În ultimii ani, a participat ca voluntar în proiecte culturale, realizând filme documentare de autor în legătură cu investigațiile privind descoperirea victimelor comunismului.
A debutat în 2014, cu romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Editura Nemira, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural şi Accente şi nominalizat la Festivalul „Premier Roman de Chambéry”.
S-a numărat printre autorii invitaţi să publice în antologia de proză „Oraşul”, apărută în 2015.
În 2018, a revenit la Nemira cu un nou volum, de proză scurtă, de data aceasta, numit Matriarhat, care a obținut în 2019 Premiul Observator Lyceum pentru proză în cadrul Galei Premiilor Observator cultural.
Tweet
