Nu am mulți prieteni versați în ale SF-ului și chiar dacă aș fi avut, probabil că ar fi fost neserios ca unul din ei să îmi facă inițierea în această lume. Ar fi fost, probabil, prea mult gust personal, prea multă adaptare la așteptările mele. Or nu așa se tatonează un spațiu literar nou, ci lucid, distant, dar – și aici e de subliniat – fără prejudecăți.

CPSF-ul, ajuns nu de multă vreme la cel de-al treilea număr, și-a luat o parte din responsabilitatea unei asemenea educații. Fără surplusuri, fără să insiste să ți se strecoare în minte, a adunat materiale variate, pentru toate categoriile de cititori, așa încât să fie aerisit, dar instructiv – și ce putea fi mai potrivit pentru a-mi trata vinovăția de profană a genului?

Un gen pe care l-am descoperit mai matur decât obișnuiam să-l intuiesc. Un gen literar cu substanță, care are notele sale de finețe ce merită descoperite. Un gen care nu devine în niciun caz greoi, în ciuda straturilor multiple (nu sunt încă sigură din ce anume făcute) în care învelește realitatea.

Și astfel, iată cum se încheagă această revistă: două povestiri completate de alte trei texte ce oferă fie repere teoretice de tip general, fie pur și simplu observații legate de dezvoltarea SF-ul românesc. Mai cu seamă aceste trei texte din urmă le-am tratat cu cel mai mare entuziasm, întrucât oferă o bază relevantă lecturii.

Oliviu Crâznic, în articolul său „Literatura dark fantasy” comprimă o mână de idei care, odată conștientizate, relevă o lectură mult mai stimulantă, mult mai plină de sevă. Cu atât mai mult cu cât textele alese, și anume „În ținuturile întunecate” de George R.R. Martin și „Lenore Arras” de același Oliviu Crâznic se pliază foarte bine demonstrației literare.

Mă voi opri puțin la povestirea lui Martin, despre care trebuie să vă spun că, printre altele, aduce în prim-plan ideea potrivit căreia ar trebui să ne tratăm cu prudență dorințele tulburi și insistente. Mesaj ilustrat de un personaj feminin ce ne scapă pur și simplu printre degete, figură fluidă și intrigantă, pe numele ei Alys-cea-Plumburie. Dincolo de propria ei persoană, dincolo de orice culpabilitate, de motivație și, în fine, de rațiune, ea e ființa care poate îndeplini orice dorință. Ea e duhul rău (prin natura ei cinică, crudă și prea puțin palpabilă, dar nimic mai mult), care lasă să se reflecte în sine orice speranță inhibată a celor din jur, lăsând la o parte regulilebunului-simț, sondând id-ul în toată splendoarea sa. O veți descoperi, însă, vag , ceea ce mă face mai degrabă să spun că, în cele din urmă, o veți intui dureros de umană, cu prilejul ciocnirii ei de ceea ce ar fi putut fi propria ei poveste de dragoste.

Citeşte continuarea pe Ziare.com.

Autor: Anca Roman