Dacă ar trebui să iei o singură decizie care să-ți schimbe viața, ai face-o?
Erin este o realizatoare de filme documentare pe cale să dea lovitura. Mark este un investitor bancar arătos, cu planuri mari. Cei doi pleacă în luna de miere pe insula tropicală Bora Bora, unde se bucură de soare, de plajă și unul de celălalt. Dar când fac scuba diving în marea cristalină, găsesc ceva în apă…
Pot visele să devină coșmaruri?
Deodată, cuplul are de luat o hotărâre periculoasă: să spună adevărul sau să păstreze secretul. Până la urmă, doar ei știu, deci ce rău ar face? Decizia lor declanșează, însă, evenimente devastatoare.
Te-ai întrebat vreodată cât îți ia să sapi un mormânt?
Fragment în avanpremieră
SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE
Mormântul
Te-ai întrebat vreodată cât durează să sapi un mormânt? Nu te mai întreba. Îți ia o eternitate. Indiferent cât crezi că durează, înmulțește cu doi.
Sunt sigură că ai mai văzut asta în filme: eroul, poate cu un pistol la cap, sapă tot mai adânc în pământ, transpirând și mormăind, până când ajunge la o adâncime de un metru optzeci în propiul mormânt. Sau doi pungași nefericiți care discută și glumesc în haosul nebunesc și hilar, în timp ce sapă frenetic, țărâna zburând spre cer cu o ușurință ca în desene animate.
Nu se întâmplă așa. E greu. Nimic în privința asta nu e ușor. Solul este dur, dens și greu manevrabil. E al naibii de dificil.
E o acțiune plictisitoare, durează mult și trebuie terminată.
Stresul, adrenalina, animalul disperat care are nevoie s-o facă te susțin aproximativ douăzeci de minute. Apoi te prăbușești.
Mușchii ți se desprind de oasele brațelor și picioarelor. Simți piele pe os, os pe piele. Te doare inima în urma șocului de adrenalină, îți scade glicemia în sânge și îți pierzi puterile. Te izbești cu tot corpul de zid. Însă e clar ca bună-ziua că groapa va fi săpată, indiferent de starea ta bună sau proastă, că te simți terminat ori nu.
Apoi schimbi viteza. Ajungi la jumătatea maratonului, când ce era nou a dispărut, și trebuie să termini chestia asta blestemată și nefericită. Ai investit și ești implicat cu totul. Le-ai spus tuturor prietenilor tăi ce o să faci, i-ai făcut să-și făgăduiască donațiile unei oarecare asociații de caritate sau alteia, una cu care ai o vagă legătură. Au promis vinovați mai mulți bani decât voiau să dea cu adevărat, simțindu-se obligați din cauza unei călătorii cu motocicleta sau a altei chestii pe care au făcut-o la universitate, detalii cu care te plictisesc de fiecare dată când se îmbată. Încă vorbesc despre maraton, rămâi cu mine. Apoi ieși afară în fiecare seară, de capul tău, cu căștile pe urechi, adăugând mile pentru asta. Astfel încât să poți lupta cu tine, să lupți cu corpul tău, chiar acolo în momentul ăla, în acel moment dezolant, ca să vezi cine câștigă. Nimeni altcineva în afara ta nu privește. Și nimănui în afara ta nu-i pasă cu adevărat. Ești doar tu cu tine însuți încercând să supraviețuiești.
Așa simți când sapi un mormînt, de parcă muzica a încetat, însă tu nu poți să te oprești din dansat. Pentru că dacă nu mai dansezi, mori.
Așa că sapi în continuare. O faci pentru că alternativa e mult mai rea decât săpatul unei gropi teribile fără fund în solul dur și compact cu o lopată găsită în șopronul unui bătrîn oarecare.
În timp ce sapi ajungi să vezi culori agitându-se în fața ochilor: fosfena cauzată de stimularea metabolică a neuronilor din cortexul vizual datorită proastei oxigenări și a nivelului scăzut de glucoză. Sângele îți bubuie în urechi: presiunea scăzută a sângelui din cauza deshidratării și supraefortului. Dar cum rămâne cu gândurile tale? Gândurile plutesc în iazul liniștit al conștiinței, ieșind ocazional la suprafață și dispărând înainte să le apuci. Mintea e complet goală. Sistemul nervos central interpretează acest efort suprauman ca pe o situație de tipul luptă sau fugi; neurogeneza indusă de practică, alături de „endorfina eliberată prin exerciții“, preferată dintotdeauna în revistele sportive populare, acționează ca să-ți inhibe și să-ți protejeze creierul de durerea și stresul a ceea ce faci.
Epuizarea acționează ca un nivelator emoțional fantastic. Sapă sau fugi.
După aproximativ patruzeci și cinci de minute am decis că un metru optzeci de centimetri nu e o adâncime realistă pentru acest mormânt. Nu cred că mă descurc să sap un metru optzeci. Eu am o înălțime de un metru șaizeci și șapte. Cum aș ieși afară? Practic, m-aș bloca într-o groapă.
Conform unui sondaj YouGov din 2014, un metru șaizeci și șapte este înălțimea ideală pentru o britanică. Aparent, asta este înălțimea pe care un britanic obișnuit își dorește ca partenera lui s-o aibă. Așadar, norocoasa de mine și norocosul de Mark. Doamne, ce mult aș vrea ca Mark să fie aici.
Dar cât de mult ar trebui totuși să sap dacă nu o să reușesc un metru optzeci? Cât de adânc este îndeajuns de adânc?
Cadavrele ajung să fie descoperite din cauză că au fost prost îngropate. Nu vreau să se întâmple asta. Chiar nu vreau. în nici un caz nu ar fi finalul pe care-l caut. Iar o îngropare prost făcută, ca orice lucru făcut prost, are trei cauze:
1. Lipsa timpului
2. Lipsa inițiativei
3. Lipsa interesului
Timp: am între trei și șase ore ca să fac asta. Trei ore reprezintă estimarea mea conservatoare. Șase ore au trecut de când s-a lăsat noaptea. Am timp.
Cred că am inițiativă; două minți sunt mai bune decât una. Sper. Trebuie doar să fac asta pas cu pas.
Numărul trei: interes? Dumnezeule, chiar îmi pasă. Îmi pasă mai mult decât mi-a păsat vreodată în toată viața mea.
Nouăzeci de centimetri este adâncimea minimă recomandată de MICC (Managementul Insistuției Cimitirului și Crematoriului). Știu asta pentru că am căutat pe Google înainte să încep să sap. Vezi, inițiativă. Îmi pasă. M-am ghemuit lângă cadavru, cu picioarele pe frunze ude și noroi sfărâmicios, și am căutat pe Google cum să îngropi un cadavru. Asta am căutat pe celălalt telefon mobil al cadavrului. Dacă ei găsesc cadavrul… ei nu vor găsi cadavrul… și reușesc să extragă informațiile… ei nu vor extrage informațiile… atunci istoricul ăsta va fi o lectură fantastică.
După două ore, mă opresc din săpat. Groapa are o adâncime cu puțin peste nouăzeci de centimetri. Nu am ruletă, dar îmi amintesc că am nouăzeci de centimetri la vintre. Asta este înălțimea celei mai mari sărituri pe care am reușit-o în vacanța de echitație luată înainte să părăsesc universitatea, acum doispreze ani. Un cadou pentru aniversarea de optsprezece ani. Ce lucruri ciudate ne amintim, nu-i așa? Iată-mă însă aici, băgată în mormânt până la mijloc, amintindu-mi o probă de gimcana. Apropo, am ieșit pe locul doi și m-am bucurat foarte mult de reușita asta.
Oricum, am săpat aproximativ nouăzeci de centimetri în adâncime, șaizeci de centimetri în lățime și un metru optzeci pe lungime. Da, treaba asta a durat două ore.
Repet: săparea unui mormînt este foarte dificilă.
Ca să înțelegi mai bine, această groapă, groapa pe care am săpat-o două ore are dimensiunile de 90 cm x 60 cm x 180 cm, ceea ce înseamnă 36 de picioare cubi de pământ, adică 1 metru cub de pământ sau 1 tonă jumătate de pământ. Asta este greutatea unei mașini compacte sau a unei balene beluga matură ori a unui hipopotam de dimensiuni normale. Am scos echivalentul ăsta de pământ din groapă, ușor spre stânga față de locul unde se afla înainte. Iar mormântul ăsta nu are decât nouăzeci de centimetri.
Privesc movila înălțată peste noroi și mă salt încet afară, cu antebrațele tremurând sub propria greutate. Corpul zace întins vizavi de mine sub o prelată sfâșiată de un albastru cobalt care e ca o tăietură colorată pe fundalul solului maroniu al pădurii. Am găsit-o abandonată, atârnând ca un văl de o creangă, în spatele refugiului, în comuniune liniștită cu un frigider abandonat. Ușa micului congelator al frigiderului scârțâie în bătaia vântului slab. Aruncat la gunoi.
E ceva atât de trist în privința obiectelor abandonate, nu-i așa? Au un aer dezolant, însă sunt cumva frumoase. Presupun că, într-un sens, am ajuns să abandonez un corp.
Frigiderul se află aici de ceva timp – știu asta pentru că l-am văzut prin parbrizul mașinii în timp ce conduceam pe aici cu trei luni în urmă, și nimeni nu a venit să-l reclame încă. Mă întorceam cu Mark din Norfolk în Londra, după ce ne-am sărbătorit aniversarea și iată, câteva luni mai târziu frigiderul este în continuare aici. E ciudat să mă gândesc că s-au întâmplat atâtea lucruri în timpul ăsta – mie, nouă –, însă, de fapt, nimic nu s-a schimbat aici. De parcă locul ăsta, un mic petec de pământ, ar fi în afara
timpului. Îți lasă impresia asta. Poate că nimeni nu a mai fost aici de la proprietarul frigiderului și Dumnezeu știe cât timp a trecut de atunci. Frigiderul arată evident din anii șaptezeci – știi, are aspectul ăla ca de bloc de cărămidă. Un bloc de cărămidă kubrick-ian. Un monolit într-o pădure englezească umedă. Scos din uz. Se află aici de cel puțin trei luni și nimeni nu l-a luat, nici unul dintre oamenii care caută în groapa de gunoi. E limpede, cu excepția noastră nimeni nu vine aici. Nici un angajat al consiliului, nici un localnic iritat care scrie scrisori consiliului, nimeni care să-și plimbe dimineața devreme câinele și să dea întâmplător peste vânatul meu. Acesta era locul cel mai sigur la care mă puteam gândi. Așa că iată-ne aici. Va dura ceva timp ca solul și toate să se așeze. Însă cred că frigiderul și cu mine avem destul timp.
Privesc mormanul acoperit cu prelata mototolită. Sub ea se află carne, piele, os, dinți. Un mort de trei ore și jumătate. Mă întreb dacă soțul meu mai este cald la atingere. Caut pe Google. Oricum ar fi, nu am nevoie de un șoc.
Ok.
Ok, brațele și picioarele ar trebuie să fie reci la atingere, dar trupul să fie cald încă. Bine, atunci.
Expir adânc din toți rărunchii.
Ok, să începem…
Mă opresc. Așteaptă.
Nu știu de ce, dar îi șterg istoricul căutărilor din telefon. N-are nici un sens, știu; telefonul nu poate fi urmărit și, oricum, după câteva ore în solul umed din octombrie n-o să mai meargă. Pe de altă parte însă, poate că o să funcționeze totuși. Îi bag celălalt telefon în buzunarul hainei și îi scot iPhone-ul din buzunarul de la piept. E setat pe modul avion.
Mă uit prin arhiva cu fotografiile noastre. Îmi dau lacrimile și două picături fierbinți îmi brăzdează fața.
Îndepărtez complet prelata, expunând tot ce ascunde. Șterg telefonul de amprente, îl pun înapoi în buzunarul cald de la piept și-mi îmbrățișez genunchii.
Nu sunt un om rău. Sau poate că sunt. Poate că tu ar trebui să hotărăști.
Cu siguranță, însă, ar trebui să explic. Și ca să explic trebuie să derulez înapoi, până la dimineața aniversării de acum trei luni.
Tweet
