Anihilare, de Jeff VanderMeer, a apărut în imprintul ARMADA și e prima parte din trilogia SOUTHERN REACH.

Aria X: un misterios teritoriu abandonat, aflat în carantină. Până acum, unsprezece echipe de exploratori au dispărut în misiune. A douăsprezecea este formată din patru femei: un psiholog, un antropolog, un topograf și un biolog – cea prin ochii căreia ni se înfățișează Aria X, cu toate ororile și splendorile ei, sfidând granițele raționalului.

După ce și-a lăsat în urmă numele și identitatea, biologul se confruntă cu forme de viață care depășesc orice imaginație, dar și cu povestea paralelă a soțului ei, fost explorator al Ariei X. Secretele pe care fiecare le-a adus cu sine sunt la fel de periculoase ca lumea pe care o explorează…

---

Cum se diferențiază tematic filmul de materialul sursă

Avertisment: spoilere majore pentru ambele versiuni, atât pentru film, cât și pentru cartea Anihilare.

Anihilare a lui Alex Garland, călătoria în lumea cărților Southern Reach ale lui Jeff VanderMeer, este un film uluitor. Este inteligent și îndrăzneț și aproape la fel de incitant de discutat cum este de vizionat. Este și mai uimitor, având în vedere sursa: un roman aparent inadaptabil, extrem de bizar. Dar Garland a găsit o modalitate de a transforma filmul în propria sa creatură. Versiunea sa este simultan fidelă, dar totodată șocant de îndrăzneață în abaterile de la intrigă și de la temă.

Filmul păstrează elementele de bază ale cărții: o barieră misterioasă, numită Aria X de agenția guvernamentală secretă care o studiază, apărută în jurul unei porțiuni de coastă mlăștinoase. Umanitatea – în special un grup de patru femei de știință – se luptă pentru a înțelege amenințarea fundamental necunoscută a Ariei X. Dar, acolo unde romanul lui VanderMeer este mai centrat pe defalcările pe care amenințarea le creează la scară mentală, fizică, ecologică și sociologică, filmul lui Garland are o abordare mai personală. Regizorul Ex Machina, cunoscut pentru scenariile sale atent gândite și capacitatea sa de a amesteca groaza plină de tensiune cu experimentele gândurii suprarealiste, atinge mai multe teme despre identitatea și impulsurile distructive ale conștiinței umane. Și folosește natura inexplicabilă a unei forme de viață extraterestră pentru a explora aceste teme în moduri profunde.

Drept urmare, creația lui Garland este o meditație metaficticțională uluitoare asupra naturii și schimbării. Filmul rearanjează și mută elementele din roman pentru a crea ceva nou, la fel ca modul în care personajul lui Natalie Portman descrie efectul general al Ariei X. Din acest motiv, merită discutat modul în care filmul schimbă temele și concluziile cărții și modul în care Garland și-a folosit libertatea artistică pentru a crea o poveste originală dintr-un repertoriu comun de ingrediente. Iată patru moduri cheie prin care filmul s-a îndepărtat de carte.

MOTIVUL PROTAGONISTULUI

Biologul cunoscut sub numele de Lena în film, interpretat de Natalie Portman, nu are nume în cartea lui VanderMeer. Niciunul dintre cei patru participanți la expediția Aria X (sunt cinci în film) nu are nume sau istorii personale concrete, care se leagă de explorarea identității lui VanderMeer și de reconstrucția ei în „sălbăticia curată” a Ariei X, așa cum îi spun personajele sale. Această depersonalizare poate distanța emoțional cititorii de membrii expediției, dar motivația narativă e mai complexă de-atât.

Niciun personaj din Anihilarea lui VanderMeer nu are nume.

VanderMeer folosește personajele – în special biologul și narațiunea la persoana întâi – pentru a pune accentul pe natura Ariei X. Prin proza biologului, un amestec cerebral de observație științifică și flux de conștiință folosit pentru a sublinia starea mentală în mutație, VanderMeer spune povestea Ariei X. Soțul ei, atât de important în filmul lui Garland, nu este important în carte în afara funcției sale de declanșator al intrigii (cel puțin nu prea curând în trilogie). În carte, el moare din cauza amestecului necunoscut de cancer pe care îl preia în timpul expediției și ea suferă pierderea lui. Cu toate acestea, cititorii trebuie să presupună că ea intră în Aria X deoarece este vrea să afle cauza morții lui.

Filmul lui Garland are o abordare la fel de intelectuală a caracterizării, tratând participanții la expediție ca instrumente tematice, la fel cum face VanderMeer. Garland chiar se îndepărtează de drumului lui în primele câteva minute pentru a se asigura ca publicul să nu știe în mod cert că vreunul dintre ei scapă cu viață, cu excepția personajului Portman, astfel încât spectatorii nu ar trebui să se atașeze prea mult de ei. Cu toate acestea, relația Lenei cu soțul ei Kane (Oscar Isaac), așa cum este cunoscut în film, și motivele pentru care a ales să intre în Aria X (pe care filmul o numește „Shimmer”) sunt centrale pentru film și sunt importante pentru ceea ce Garland încearcă să spună.

În film, flashback-uri frecvente sugerează că relația Lena și Kane a avut probleme cu mult înainte de a intra în Shimmer. El ascunde informații despre excursiile sale cu armata și, la rândul ei, Lena are o aventură când el este plecat. Kane se poate fi înscris pentru misiune deoarece a simțit cum căsnicia lor se destramă. Totuși, Lena nu poate raționaliza motivul pentru care soțul ei a intrat în Shimmer și de ce a ales să nu-i spună nimic despre natura călătoriei.

Garland spune că autodistrugerea este codificată în biologia umană.

Lena îi spune asta psihologului și membru participant la expediție, Dr. Ventress (Jennifer Jason Leigh), sugerând că intrare în Shimmer este o „misiune sinucigașă”. Ventress îi spune Lenei că puțini oameni se sinucid, dar că aproape toată lumea „se autodistruge”. Aceasta este esența tematică pe care Garland o preia din cartea lui VanderMeer, pe care regizorul a descris-o mai mult ca un „răspuns subiectiv” decât o adaptare fidelă. Într-un interviu recent, Garland a declarat pentru The Verge că dorește să spună o poveste despre modul în care procesul literal, molecular de autodistrugere în viața organică îl oglindește pe cel psihologic la oameni, proces în care ne rescriem întotdeauna personalitățile și ne opunem alegerilor autodistructive.

Intrând în Shimmer, care a făcut să dispară fără urmă mai multe expediții anterioare, Lena pare să aleagă autodistrugerea. În mod evident, ea caută răspunsuri, dar pare nemulțumită de durerea pe care i-a cauzat-o Kane și de greutatea alegerii sale. Ideea că autodistrugerea este codificată la oameni la nivel biologic stă la baza călătoriei Lenei. De asemenea, tocmai această calitate a umanității este cea mai amenințată de Aria X când obturează agentivitatea mentală și bilogică a vieții organice.

NATURA ȘI SURSA ARIEI X

Sentimentul misterului este ceea ce face cartea lui VanderMeer (și o mare parte a ficțiunii sale) atât de tentantă și de inspirată. Trilogia Southern Reach se situează într-un viitor apropiat ambiguu, în care prăbușirea ecosistemelor, tirania instituțiilor birocratice și deteriorarea Pământului sunt abordate ca inevitabile, bazate pe cursul istoriei actuale. Dar VanderMeer nu explică niciodată asta în Anihilare. Omisiunile sunt intenționate: lumile sale ne sunt familiare, dar necunoscute, la limita conspirației, aproape într-un mod post-apocaliptic, la fel ca modul în care actualele disfuncții ale societății americane s-ar simți străine de generațiile trecute.

De aceea folosește instrumente narative, ca Aria X, ce par a fi încântătoare pentru cititori, așa cum este și pentru organizația Southern Reach, o agenție care trimite în mod continuu oamenii pentru a-și întâlni îngrozitorul destin, cu puține date sau deloc despre ceea ce li se întâmplă. În viitorul ciudat, dar recognoscibil, al lui VanderMeer, nici guvernul nu are prea multe agenții sau prea multe indicii cu privire la ceea ce se întâmplă. (Atunci, nu este de mirare că urmarea romanului Anihilare, axată pe disfuncțiile Southern Reach, este numită Autoritate.)

Viitorul lui VanderMeer este familiar, dar necunoscut, ca o conspirație, aproape ca o post-apocalipsă.

Garland adoptă mai convențional surs Ariei X și a modul în care funcționează. Shimmer al lui Garland, este un efect extraterestru care se răspândește dintr-o cădere de meteoriți, dar VanderMeer ascunde aceste informații până la a treia carte din serie și o explică doar în viziunea febrilă a unui personaj. Garland nu vrea ca fenomenul să fie respins drept un vis sau o halucinație. Natura lui extraterestră este importantă pentru esența poveștii sale. De asemenea, regizorul inventează o teorie a modului în care funcționează Shimmer, ca o prismă care refractează ADN-ul, amestecând și mutând fiecare sursă de viață din el. În carte, motivele care stau la baza efectelor Ariei X sunt tratate ca un alt mister. Nu trebuie să înțelegem cum funcționează.

Și asta se poate datora faptului că una dintre ideile centrale ale lui VanderMeer în Anihilare – una explorată în întregime în filmul Contact și de către mulți alți clasici de science-fiction – este că un eveniment de prim contact cu viața extraterestră nu ar putea fi raționalizat în niciun fel. Este posibil să nu înțelegem motivele extratereștrilor sau să putem să comunicăm cu creaturi diferite radical de noi. VanderMeer duce această idee la extrem, sugerând că s-ar putea să nu reușim, la nivel ontologic, nici măcar să înțelegem o formă extraterestră, că ar putea fi atât de diferită și vastă, încât să ne sfărâmăm simțul realității și rațiunea. Cărțile sale sugerează chiar că Aria X deformează spațiul și timpul, transportându-și locuitorii într-o parte cu totul diferită a universului, ceea ce ar explica dilatarea timpului pe care oamenii o experimentează în interiorul său.

Aria X este un hiperobiect prea mare pentru noi ca să-l înțelegem.

Aria X este proiectată să fie ciudată, șocantă și îngrozitoare, deoarece pur și simplu este mai mult decât pot oamenii să perceapă. După cum a scris David Tompkins în revista Los Angeles Review of Books din 2014, Aria X este un fel de „hiperobiect”, similar cu o gaură neagră, Big Bang sau schimbările climatice – alte sisteme atât de vaste și complexe încât nu putem spune că le înțelegem în mod precis sau pe deplin.

Aria X este atât de „străină”, încât oamenii din interiorul ei experimentează un fel de moarte a ego-lui. Exploratorii se prăbușesc în nebunie și numai autodeterminarea extraordinară a biologului îi permite să găsească echilibrul cu spațiul. Garland încorporează această idee pe tot parcursul suicidului lui Kane și al atacului Anyei asupra coechipierilor săi. Dar accentul este pus mai mult pe Lena și modul în care experiența ei în Shimmer vorbește universal despre natura umană.

CRAWLER-UL ȘI CLONELE

În timp ce intriga din Anihilarea lui Garland urmărește aproximativ primele două treimi ale cărții, el ia unele decizii îndrăznețe pentru final, în special în ceea ce privește manifestarea fizică a nucleului din Shimmer. VanderMeer își trimite membrii expediției printr-un tunel subteran, despre care biologul crede că este de fapt un turn, reprezentând unul dintre numeroasele moduri prin care VanderMeer se joacă cu ideea că Aria X poate împinge limitele capacității creierului uman de a scoate sens din limbaj. În turn, ei găsesc Crawler-ul, cel mai apropiat lucru pe care îl are Anihilare de un antagonist. Acesta este dușmanul cu care biologul consideră că-i este destinat să se confrunte.

Crawler-ul este cel mai bine descris ca fiind un mutant, un amestec între orice ar fi Aria X și prima persoană care a fost „infectată”. Originea sa este explicată în cărțile ulterioare, dar Crawler funcționează ca o manifestare fizică a Ariei X. Crawler este elementul cel mai lovecraftian din cartea lui VanderMeer, mai ales atunci când scrie sunete biblice fără sens pe pereții turnului cu un fel de cerneală din ciuperci organice. Cuvintele sale, care literalmente au ajuns la VanderMeer într-un vis, nu par să însemne nimic. Sunt ecouri de groază și pustietate.

Garland păstrează Crawler-ul și clonele, dar le folosește diferit.

Mai târziu, Crawler-ul și biologul ajung în contact, lucru pe care biologul îl ia ca pe un act sfidător, radical, al liberului arbitru, în fața subjugării zdrobitoare a sufletului în Aria X. Drept urmare, Aria X creează o clonă a biologului și o trimite în lumea exterioară. Acest organism unic, complet nou, are propria identitate și joacă un rol major în cărțile ulterioare. Biologul original rămâne în urmă, știind că clona soțului ei a murit în afara Ariei X, iar originalul poate fi încă în interior, transformat în ceva nou, dar viu. Funcția clonării nu este niciodată clară, dar VanderMeer sugerează că aceste clone acționează ca agenți sub acoperire pentru a ajuta extinderea Ariei X.

Garland schimbă aspectele cheie ale acestei părți a cărții, ceea ce are ca rezultat unul dintre cele mai atrăgătoare și mai fascinante porțiuni de film, aproape de sfârșitul filmului Odiseea spațială. Aparent, dr. Ventress devine, în felul ei, o versiune a lui Crawler: Lena o găsește în interiorul tunelului de la baza farului și o vede transformându-se într-o floare pulsatorie, texturată, care produce o clonă a ei. VanderMeer a confirmat într-un e-mail către The Verge că acea ființa avea personalitatea lui Garland, ca un fel de „piele” a creaturii.

Sfârșitul filmului este o secvență tristă și fascinantă, deschisă interpretării.

Secvența este deschisă în mod intenționat interpretării, sugerând multe forme diferite de autodistrugere. Criticii au interpretat-o în feluri diferite: fostul jurnalist cultural Verge și criticul de film Vulture, Emily Yoshida au asociat secvența cu o reprezentare extinsă, sfâșietoare a depresiei – felul în care boala consumă oamenii, îî trage în jos până la e epuizare, le fură și le subscrie întreaga existență. Matt Goldberg de la Collider consideră că este o metaforă pentru cancer și modul în care boala ne întoarce propriile corpuri împotriva noastră.

Cea mai simplă lectură este că Lena, la fel ca toți ceilalți din film, în viziunea lui Garland, are impulsul uman înnăscut de a se autodistruge și îl transmite imaginii ei în oglindă. Apoi îi dă concretețe impulsublui sub forma unei grenade fosforice, anihilând atât partea recent creată din ea însăși, cât și prezența extraterestră care invadează Pământul. În scena finală a filmului, ochii Lenei sclipesc în timp ce îmbrățișează clona soțului ei, sugerând că amândoi au fost șterși în moduri diferite și reconstruiți într-un act de autodistrugere, devenind un cerc complet.

SEMNIFICAȚIA TITLULUI

Acesta poate fi cel mai semnificativ punct de plecare dintre film și din carte. Romanul lui VanderMeer susține ideea lui Garland de autodistrugere ca trăsătură umană naturală și biologică, derivată dintr-un instinct conștient. Dar cartea lui VanderMeer este adesea mai interesată de această idee la o scară ecologică grandioasă. În acest sens, Anihilare, cartea, se dublează ca o parabolă despre schimbările climatice și modul în care rasa umană distruge planeta în moduri canceroase, incontrolabile.

Așadar, Aria X și efectul său asupra vieții organice este un fel de metaforă a naturii distructive a umanității, răsucite într-o formă pe care nu o putem controla ori percepe. Această descompunere completă a raționalității și controlului uman este anihilarea din cartea lui VanderMeer, deoarece biologul și însoțitorii ei își pierd capacitatea de a explica, de a evada sau de a supraviețui felului în care entitatea extraterestră schimbă tot ceea ce contactează. (Există, de asemenea, o intrigă subordonată în care Southern Reach folosește o versiune criptată, sistematică a hipnozei, pentru a controla aproape pe toată lumea pe care o angajează, iar cuvântul cod al psihologului pentru ca femeile din expediție să se dezarmeze prin sinucidere se întâmplă a fi „anihilare”.)

„Anihilare” a lui Garlandului are același ADN, refractat și rearanjat.

Garland tratează tema mai personal, spre anihilarea sentimentului de sine. Titlul său funcționează ca o referire la anihilarea rasei umane de către o formă de viață superioară, mai sofisticată, o linie pe care Dr. Ventress o imită în finalul filmului. Dar Garland este fascinat de actul personal de autodistrugere și este ușor de văzut de ce s-a îndepărtat de elementele mai adânci și mai visătoare ale cărții și s-a concentrat în schimb pe modul în care exprimă unele dintre propriile sale obsesii.

Prin nefolosirea Crawler-ului, Garland a respins nevoia de a explica identitatea umană a acestei ființe, ceea ce ar fi schimbat accentul poveștii sau ar fi cerut o continuare pe care a spus că nu este interesat să o facă. Astfel, concentrându-se pe deconstrucția și renașterea Lenei, a lui Kane și a căsătoriei lor, Garland a creat ceva uman și universal dintr-o narațiune concepută în mod intenționat pentru a ne simți inumani și transportați dincolo de înțelegerea noastră colectivă. Filmul nu este Anihilarea la care se așteptau fanii cărții. Chiar și VanderMeer însuși observă că este o „adaptare foarte liberă”. Dar împărtășește același ADN, refractat și reorganizat în ceva nou.

Tweet