My love story with reading – o inițiativă Nemira care a luat naștere de la ideea de a arăta lumii ce însemnătate au cărțile pentru cititori. S-a mers din ușă în ușă, de la cea a copilăriei unde descoperim prima oară cărțile și auzim povești prin glasul părinților, până la momentul în care reușim să citim pe cont propriu. Regăsim printre pagini lecturi care ne inspiră, ne oferă o îmbrățișare și ne deschid orizonturile către alte universuri.

Articolul de față este scris de scris de Georgiana Ciofoaia, de vocație, om, de profesie, povestitor de la coverstories.ro.

Povestea de iubire dintre mine și Cărți a început pe la trei ani, când am mâzgălit primele „A”-uri confuze într-un volum de poezii de-al lui Coșbuc.

De-a lungul timpului, relația dintre mine și cărțile mele s-a bazat pe o serie de infidelități succesive. Am tot scris că eu nu am fost decât arareori omul unei singure cărți. Literatura – risc să fiu pândită de gafe – mi-a devenit uneori, religie. Am avut zei precum Elif Shafak, Balzac, Bulgakov, Rebreanu sau Gabriel Garcia Marquez (cu care împărtășesc și un oarecare punct de vedere al nuanței, pe lângă ziua de naștere).

Alteori, m-am îndrăgostit cot la cot de voci științifice, de inteligențe suple și de spirite nobile. Când mi-e greu, cobor într-o poveste scrisă de Kristin Hannah sau de Kate Morton. Când mă simt în stare de lucruri mari, îi deschid pe Gabriel Liiceanu, pe Andrei Pleșu sau pe Dan C. Mihăilescu. Când sunt curioasă, îi răsfoiesc pe autorii români contemporani. Ba chiar, de foarte multe ori mi-am închipuit că-s prietenă fie cu Rodica Ojog-Brașoveanu, fie cu Agatha Christie.

N-am preferințe, sunt o gurmandă literară. Sigur, apetența mea pentru jurnale, memorii și biografii se manifestă mai des. Însă prefer să înfulec și povești bine scrise și ficțiuni istorice și romane și tot ce-i mai trebuie imaginației să-și iasă din spațiul strâmt, căci, așa cum spune Matei Vișniec, „orice poveste bună are un etaj metafizic”. Ori… eu găsesc ceva bun, frumos sau valoros în fiecare carte pe care-o conduc până la ultima pagină.

Am o relație (diferită) cu fiecare carte pe care o citesc.

Iubesc limpezimea unor personaje în aceeași măsură cum iubesc întortocheala unor situații. Iubesc vocile contemporane cu prospețimea lor, la fel cum iubesc pânza de păianjen dintr-o veche limbă uitată pe rafturi cu nume-n rusă sau italiană. Și mai cred în ceea ce scrie Andrei Pleșu că, deși gonim spre a agonisi „cât mai multe”, „iubirea adevărată nu recompensează performanța”. Cred că lectura are alte profunzimi și nu-i comparabilă în numere, fie ele autori, pagini, genuri literare. Nu contează câte cărți citim, contează cum ne îmbogățesc ele.

A citi = a iubi

Ritualul lecturii e el însăși, iubire. Lectura presupune în primul rând, intenție. Îmi doresc o anumită carte, râvnesc la timpul pe care-l vom petrece împreună, îmi închipui cât vom sta așa, răsfoindu-ne reciproc.

Apoi, ritualul lecturii are nevoie de un spațiu propriu. Nu pot să mă așez așa, oriunde, oricum și să deschid o carte. Fie că mă aflu în metrou, în tren, într-o librărie sau în colțurile mele preferate de acasă, e nevoie ca spațiul să-și ceară provizoratul. Astfel, cu gesturi caligrafice, îmi pot permite să deschid cartea și să continui de unde am rămas.

În final, deși nu în cele din urmă, în funcție de locul și timpul lecturii, acțiunea de a citi implică și cartea în sine. Ce citești, când citești este un soi de joacă. O carte poate să te locuiască sau poate doar să te răsfoiască, poate să te învețe sau poate să te distreze, poate să te facă să râzi sau să plângi. Cum alegi ce carte urmează – aici cred că e un frumos hazard.  Bine, ajută și recomandările de pe Instagram, dar nu m-aș baza numai pe ele.

În speranța că am stârnit măcar câteva tandrețuri livrești, zic să ne lăsăm cât mai des cuceriți de cărți! Lecturi frumoase!