Guest post: Cum m-a prins Stephen King în mreje (2) – Traducerile

Anii de ucenicie

Când am terminat facultatea aveam două opţiuni. Ori să continuu pe linie universitară, ca preparator la catedra de română, ori să mă alătur redacţiei revistei Familia. Am ales varianta din urmă pentru că astfel aş fi avut timp să mă ocup liniştit de proiectele personale – prin asta înţelegând, la vremea aceea, proza proprie şi personală. Rigorile universitare nu mă prindeau, nu mă regăseam în calitate de îndrumător. Plus că întotdeauna îmi plăcuse să-mi organizez singur timpul. Deh, boema! Pe de altă parte, funcţia de redactor la o revistă de cultură nu-ţi dădea (şi nici acum nu-ţi poate oferi) confortul financiar de care ai nevoie în viaţă, şi eram conştient că trebuie să-mi caut o sursă de venit suplimentară. Nici prin gând nu mi-a trecut la început că asta poate însemna să fac traduceri literare.

A fost un concurs de împrejurări favorabile. Bunul meu prieten şi critic literar Marius Miheţ (care, în paranteză fie spus, a ales calea universitară) mi-a făcut cadou de ziua mea, în acel an, cea mai recentă traducere din King: Culoarul morţii. Romanul apăruse la altă editură decât aceea care ajunsese să se confunde în mintea mea cu numele lui King. Întâmplare au ba, editura cu pricina, Aquila ’93, îşi avea sediul în Oradea. Şi tot întâmplare pare şi faptul că unul dintre corectorii de acolo era o fostă colegă de facultate. Toate legăturile astea nu le-am făcut eu, recunosc, şi nu eu m-am gândit să avansez propunerea unei colaborări. De „vină” a fost, cum este pentru aproape toate lucrurile bune din viaţa mea, logodnica mea de atunci, acum soţie cum alta-n lume nu-i, Linda. Aşa m-am trezit nu peste mult timp cu un telefon din partea editurii prin care eram întrebat dacă nu sunt interesat să dau o probă de traducere, căci tocmai încheiaseră contracte de editare pentru mai multe volume semnate de Stephen King. Ce era să fac? Am spus că sunt.

Am dat proba, am trecut-o şi, pe deasupra, m-am mai ales şi cu ocazia de a scrie o prefaţă.

Dreamcatcher (pe care am tradus-o cu Capcana pentru vise, deoarece titlul care se vehicula pe atunci pentru versiunea cinematografică a cărţii – Talismanul viselor – nu doar că suna enervant de comercial, dar te şi trimitea cu gândul la o altă carte a autorului, Talismanul) a avut o perioadă de gestaţie extrem de scurtă, puţin peste o lună – şi huiduma aveam în jur de 900 de pagini! -, şi un parcurs editorial extrem de interesant. Cum ştiu cei care au citit-o, cartea abundă în expresii tari, înjurături şi alte lucruri care i-ar putea descumpăni pe cei obişnuiţi doar cu literatura cel mult aluzivă, anterioară eliberării limbajului din anii ’50-’60. Am purtat, astfel, lupte acerbe cu corectorii editurii pentru păstrarea specificului textului original şi, în mare parte, am ieşit învingător. Chiar şi aşa însă, Capcana pentru vise rămâne o traducere de început, cu poticneli, cu topici şi formulări tributare limbii engleze etc.

Celelalte cinci romane pe care le-am mai tradus pentru aceeaşi editură – Zona moartă, O mână de oase, Dintr-un Buick 8, Lucruri preţioase şi Jumătatea întunecată – au însemnat o adevărată şcoală de traducere a lui King. Cititorii lui în limba engleză ştiu că, deşi la suprafaţă textul e cursiv, fluent, natural, când intri în măruntaiele lui dai de-o adevărată reţea subterană pe care, dacă n-o respecţi, pierzi toate subtilităţile. Mai mult decât orice, lui King îi place să folosească tehnica anticipării, motiv pentru care nu poţi spune că ai încheiat o traducere decât după ce ai ajuns la sfârşit şi ai făcut în aşa fel încât concordanţele (de limbaj, în principal) să existe peste tot pe unde le-a vrut autorul. O carte de King este un organism viu în care toate organele comunică perfect între ele şi orice întrerupere a acestei comunicări se vede în paloarea feţei, în ochii injectaţi, în emacierea întregului organism. Din cauza aceasta am avut mult de furcă în acea perioadă, căci textul trebuia predat pe bucăţele şi rareori aveam ocazia să-l revăd în întregul lui înaintea publicării.

Intermezzo

Am avut eu multe de-mpărţit cu această editură, punctul culminant fiind ieşirea pe piaţă a Jumătăţii întunecate fără absolut nicio linie de dialog, însă pentru un lucru îi voi rămâne mereu recunoscător. Buna ei distribuţie. Singurul avantaj cu care ieşisem de la negocierea pentru colaborarea noastră fusese trecerea numelui traducătorului pe pagina de titlu a cărţii, şi nu în caseta tehnică rătăcită pe dosul ei. King era un nume extrem de cunoscut şi căutat, cărţile au ajuns în multe mâini şi două dintre aceste mâini s-a întâmplat să-i aparţină lui Horia Nicola Ursu. Care m-a contactat la ţanc, când eram hotărât deja să pun capăt colaborării cu Aquila. Avea de gând să înfiinţeze o editură alături de Bogdan Bucheru şi căuta traducători. Am acceptat. A venit apoi colaborarea cu Tritonic, mijlocită de Michael Haulică, un adevărat profesionist cu un instinct editorial aproape înfricoşător. Când m-am despărţit de Tritonic (la care m-am întors mai apoi în cazul Cutiei cu fantome a lui Joe Hill, şi nu-i greu de ghicit de ce!), aveam pe masă contracte cu Polirom, Humanitas şi Rao.

Nu mai tradusesem un King deja de doi ani şi începeau să mă furnice degetele. Şi tot o întâmplare fericită mi-a adus satisfacţia supremă.

King din nou la NemiraKing, Mobilul

Editura Nemira publicase cel mai recent King, Mobilul, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu. Eu îmi deschisesem de puţin timp un blog în care consemnam păreri de lectură. Cum era să trec cu vederea Mobilul? Am scris ce-am scris, am comentat puţin şi asupra traducerii, lăudând şi atrăgând atenţia asupra unor mici neajunsuri, şi… surpriză, a doua zi m-am trezit cu un e-mail tocmai din partea autorului traducerii. Mihai-Dan Pavelescu nu doar că nu era deranjat de criticile mele (întotdeauna semn al calităţii unui om!), ci mă şi invita să preiau sarcina de a traduce următoarele volume de King pentru Nemira.

Cu toate că în perioada aceea eram excedat de angajamentele deja luate cu alte edituri, oferta era prea tentantă pentru a fi ratată. Am făcut cum am făcut şi m-am apucat de Povestea lui Lisey cât de repede am putut. Pentru a ieşi totul bine (cartea nu e dintre celePovestea lui Lisey mai uşoare, conţine jocuri de cuvinte cvasi-intraductibile, termeni inventaţi etc.) am consultat în timpul traducerii versiunea italiană, apoi pe cea franceză, şi m-am enervat că nu ştiu suficient de bine spaniola şi deloc germana.  Rezultatul a fost peste aşteptările mele şi, chiar dacă am citit unele păreri mai puţin favorabile, îmi menţin ideea că am reuşit să transpun în română o proporţie covârşitoare din subtilităţile şi savoarea textului original. Varianta comodă ar fi fost – ca în multe părţi ale ediţiei italieneşti – aplatizarea, uniformizarea, banalizarea. Dar nu asta-l face pe King să fie King! Ci oralitatea cu accente regionale, inventivitatea lexicală, plurisemantismul. Adică ceea ce se cheamă carnaţie textuală, cea care-l face să fie autor de literatură mare, pe lângă şi înainte de autor de bestsellere.

Când Ana Antonescu, redactorul şef al Editurii, mi-a cerut părerea cu privire la următoarea apariţie King la Nemira şi am avut de ales dintre On Writing şi Black House, nu-i de mirare că am ales-o pe prima. Încă de la Dreamcatcher mă străduiam să conving pe cineva să traducă acest extraordinar manual de scris şi iată că acum timpul lui în sfârşit venise. Îl ştiam aproape pe de rost, îl buchisisem din doască-n doască pe când scriam lucrarea de licenţă şi traducerea lui a fost o delectare.Casa intunericului

A urmat Casa întunericului, pe care o primisem la tradus în urmă cu câţiva ani de la Aquila, dar pe care editura pierduse dreptul de-a o mai publica, împreună cu orice alt produs marca King – după boacăna cu Jumătatea întunecată. Pentru pregătire am recitit traducerea Talismanului, apărută tot la Nemira în anii ’90, şi mi-am notat diferitele formulări care se repetau în această continuare. Totodată, a trebui să stabilesc încă de pe acum câţiva termeni ce vor apărea frecvent în seria Dark Tower. În rest, m-am bucurat să-l traduc odată cu King şi pe Peter Straub, cu frazele lui ca o compoziţie de jazz, alambicate, modern-arhaice, cuprinzătoare. Un autor pe care îl preţuiesc mult şi pe care tare mi-aş dori să-l văd cândva prezentat şi cititorilor români.

Duma Key

Iar acum, acum e gata şi Duma Key. Mulţi au spus că romanul ăsta e un soi de Portretul lui Dorian Gray în varianta lui King, şi n-au greşit cu mult.Duma key Doar că Duma Key merge mai departe cu ipoteza, o exploatează la maximum, îi dă sensuri noi, o rotunjeşte. Cam aşa cum a făcut în Salem’s Lot, unde a avut la bază Dracula lui Bram Stoker. Sau în Shining, care a pornit de la The Haunting of Hill House a lui Shirley Jackson. Sau în Jumătatea întunecată, care e un adevărat tribut adus lui Robert Louis Stevenson cu al său Straniu caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde. Avem şi aici tehnica anticipării, prin fragmentele intitulate Cum să faci un desen presărate ici-colo prin carte, avem personajul care a supravieţuit unui cumplit accident (aşa cum l-am avut pe Jonsey în Capcana pentru vise), avem locul care modifică realitatea (ca Sara Laughs în O mână de oase) şi avem un soi de Miss Havisham cu multe lucruri de ascuns. Mai presus de orice, o poveste tulburătoare în care toate asemănările de mai sus sunt mai degrabă excepţiile decât regula. E un univers deosebit de cele cu care ne-a obişnuit King, fie şi numai geografic vorbind – spre deosebire de neguroasa New England, scena de aici e însorita coastă de vest a Floridei, cu sumedenia ei de insule mici şi mari. Nu vă spun mai multe, căci v-aş strica plăcerea lecturii.

Mai bine mă-ntorc eu la lucru. Avem multe de făcut şi anul care va să vie va aduce cu sine multe şi plăcute surprize iubitorilor autorului meu preferat. Fiţi cu ochii pe noi.

******

Resurse: Cum m-a prins Stephen King în mreje (1) – Lecturi obligatorii

21 Commentarii

  1. Vero 26/01/2009 Reply
  2. voicunike 26/01/2009 Reply
  3. Balin Feri 26/01/2009 Reply
  4. kyodnb 26/01/2009 Reply
  5. mircea 27/01/2009 Reply
  6. aerosoul 27/01/2009 Reply
  7. ion ardeleanu 27/01/2009 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.