Guest post: Cum m-a prins Stephen King în mreje (1) – Lecturi obligatorii

Peste Stephen King am dat (da, „am dat” e perfect spus) din întâmplare. Era în 1995 şi aşteptam tramvaiul în staţia din Piaţa 1 Decembrie din Oradea. În noianul de chioşcuri şi tonete de acolo, de la care poţi să cumperi te miri ce, era – şi încă mai este – un chioşc de ziare. Întâmplarea a făcut să-mi îndrept ochii spre acesta şi să văd, lipită de geam, alături de ultimul număr Dilema, o cărţulie roşiatică. Pe copertă, o maşină de scris în faţa unui chip pe care trăsăturile spaimei se citeau mult-prea-clar. Titlul era Misery. Autorul îl ştiţi.

În aceeaşi seară am şi început s-o citesc. Lucru bizar pentru mine, pe-atunci cititor cel mult ocazional, care îşi bifa cu mari cazne lista lecturilor de vacanţă. Romanul m-a vrăjit – la propriu. M-a ţinut „în priză” de la prima până la ultima pagină. Am rămas treaz până târziu în noapte şi, dacă nu mă las purtat aici de mirajul unei amintiri măsluite „întru întregirea imaginii”, n-am pus geană peste geană până ce King n-a pus punctul final al cumplitei poveşti: Paul Sheldon, celebru autor transformat în animal de casă al smintitei Annie Wilkes. Scriitura lui Stephen King – până atunci, ilustru anonim – m-a marcat atât de puternic încât, a doua zi, fiecare gest al meu se transforma în paragrafe întregi de proză. Mă mişcam parcă între copertele unei cărţi – întâmplător, sau poate nu?, una de Stephen King.

Misery mi-a deschis definitiv pofta pentru lectură (şi pentru scris, dar asta e altă poveste). A urmat tot ce apăruse până atunci la Nemira: Carrie, Shining, Christine. Şi-am făcut precomandă prin poştă – internetul mai avea câţiva ani ca să devină cât de cât cunoscut în România – pentru Salem’s Lot. Şi la tot ce-a apărut ulterior. Nu mă mai săturam de King. Până la viitoarea apariţie, îmi făceam o datorie din a reciti toate volumele deja publicate. Uneori chiar şi de câte două-trei ori pe an. (Asemănări cu Annie Wilkes sunteţi perfect îndreptăţiţi să faceţi. Le fac şi eu acum, privind în urmă.)

Alt moment de cotitură s-a petrecut un an mai târziu, în 1996, când, graţie unui amic scoţian venit pentru a doua oară voluntar la Oradea pentru a ţine o şcoală de vară în limba engleză, am pus mâna pe primul volum scris chiar în limba Regelui! Era vorba de Rose Madder, pe care ţin minte că l-am citit cu un soi de veneraţie faţă de fiecare cuvânt. Erau, la urma urmei, tocmai cuvintele lui Stephen King, aşa cum le-a aşternut el pe pagină, ne-mij-lo-ci-te. Am purtat cu mine cartea aceea luni în şir. Puteam recita din memorie aproape tot prologul, eu, care din Luceafărul ştiam pe de rost doar primele trei strofe!

Vă daţi deja seama cât de firească a fost apoi alegerea de-a susţine teza de licenţă pe marginea operei lui King. Pe-atunci mă ştiau toţi din facultate, colegi şi profesori deopotrivă, ca împătimit irecuperabil, un soi de mică „autoritate” în materie. La seminarul de teoria şi practica traducerilor, nu de puţine ori mă încăpăţânasem să vin de-acasă cu textul sursă, invariabil din King. Ţin minte că la un examen, deşi Dan Negruţ – un excelent profesor şi, atunci ca şi acum, bun prieten – ceruse cel mult 2 pagini de text, eu am insistat să traduc întregul prolog din Rose Madder.

O altă întâmplarea fericită este legată de Magda Danciu, proaspăt intrată în corpul profesoral al facultăţii şi persoana care m-a învăţat ca lumea engleza, deşi nu i-a fost uşor cu un învăţăcel care prefera să traducă texte beletristice în loc să facă exerciţii sterile de gramatică. (Aşa se face că, până la momentul intrării mele la facultate, tradusesem deja, bucată cu bucată, temă de casă cu temă de casă, tot volumul scoţiencei Dilys Rose Our Lady of the Pickpockets şi o sumedenie de povestiri de Ron Butlin, scoţian şi el, câteva dintre ele fiind publicate ulterior în diverse reviste literare). Întâmplarea fericită, cum spuneam înaintea acestei lungi dar absolut obligatorii paranteze, a făcut ca Magda Danciu să spună „da” cererii mele insistente de a-mi fi îndrumător de licenţă. Ba mai mult, mi-a dăruit cu generozitate din biblioteca sa şi câteva cărţi ale autorului din Maine.

A urmat o perioadă de lecturi avide. Tot ce nu aveam în format carte am descărcat de pe internet (ilegal, dar într-un scop nobil, îmi place să cred J ) şi am imprimat pe coli A4, faţă-verso, cu corp de literă Times New Roman de 7. Citeam cu rigla, ca nu cumva să pierd rândul, subliniam şi-mi luam notiţe, întocmeam scheme de sumar şi, mai presus de toate, îmi stricam ochii cu voluptate.

Până la urmă a ieşit o teză densă, cu bătaie spre suta de pagini, pe care am susţinut-o în faţa unei comisii formată din oameni binevoitori, dar care nu prea ştiau cu ce se mănâncă „King ăsta”.

Era anul 2003 şi, peste nici două luni, m-am trezit, beat de fericire, că traduc Dreamcatcher

***

Resurse: Ce scriu cititorii Nemira despre Stephen King

9 Commentarii

  1. kyodnb 05/12/2008 Reply
  2. mircea 05/12/2008 Reply
  3. Vero 05/12/2008 Reply
  4. Alex 12/02/2009 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.