Istoria lui Dumnezeu de Karen Armstrong este una dintre noutățile din imprintul Orion, un studiu riguros despre evoluția credinței, o analiză a fidelității societății occidentale față de un singur Dumnezeu și numeroasele conflicte pe care aceasta le-a generat și continuă să le genereze.
Este important să observăm și să cunoaștem cum a luat naștere religia, care îi sunt rădăcinile, ce s-a petrecut în cei 4000 de ani de când există ideea unui Dumnezeu și conotațiile pe care le-a căpătat în diversele culturi și zone geografice. Cartea oferă o înțelegere amplă și cuprinzătoare a spiritualității și explorează noi căi de cunoaștere a credinței.
„Pentru mine religia nu înseamnă a crede în diverse lucruri. Religia este alchimie etică. Religia presupune să acționezi într-un anumit fel care te schimbă, care îți dă sugestii despre ce înseamnă sfințenia și sacralitatea.“
Karen Armstrong
De ce e important să citim cartea asta, azi?
Pentru că istoria lui Dumnezeu este, totodată, și istoria provocărilor umanității. Deși iudaismul, islamismul și creștinismul proclamă un Dumnezeu milostiv, s-a întâmplat de prea multe ori ca religiile să devină catalizatorul prejudecăților sau chiar al violenței. Contextul istoric și spiritual ne ajută să înțelegem și să interpretăm lumea în care trăim.
Lectura va fi periplu fascinant, cronologic și tematic, prin formele pe care le ia credința și prin manifestările ei sociale, culturale și politice:
Treimea: Dumnezeul creștin
Unitate: Dumnezeul Islamului
Dumnezeul filozofilor
Dumnezeul misticilor
Un Dumnezeu pentru reformatori
Iluminismul
Moartea lui Dumnezeu?
Și, poate cel mai incitant capitol, cel final, cu deschidere spre contemporaneitate, intitulat: „Oare Dumnezeu are vreun viitor?” O lectură recomandată oricărui curios al spiritualității și istoriei religiilor sau care vrea, pur și simplu, să înțeleagă, prin lecțiile trecutului, prezentul.
„În pofida caracterului său extramundan, religia este extrem de pragmatică. Vom constata că pentru o reprezentare a divinității este mai important să fie valabilă decât să aibă temei logic sau științific. Când nu mai funcționează, noțiunea este schimbată, uneori cu ceva complet diferit, ceea ce nu i-a deranjat pe cei mai mulți monoteiști din trecut, fiindcă erau convinși că ideile lor despre divinitate nu sunt eterne, ci provizorii, de vreme ce erau și nu puteau fi decât roadele gândirii omenești, separate de Realitatea inefabilă pe care o simbolizau. Unii chiar au conceput moduri îndrăznețe de a pune în evidență această diferență vitală. Un mistic medieval a mers atât de departe, încât a afirmat că Realitatea supremă, în mod eronat numită Dumnezeu, nici măcar nu era menționată în Biblie. De-a lungul istoriei, oamenii au cunoscut o dimensiune a spiritului ce pare să transcendă lumea omenească. Mintea oamenilor are, într-adevăr, uluitoarea putere de a concepe noțiuni ce trec dincolo de ea.Oricum am interpreta-o, transcendența face parte din viața omenească. Dar nu toată lumea crede că este de natură divină. Budiștii, după cum vom vedea, susțin că viziunile și transele lor nu provin dintr-o sursă supranaturală, ci, dimpotrivă, pentru oameni sunt un dat al firii. Oricum, toate marile religii sunt de acord că transcendența nu se poate descrie prin cuvinte ce fac parte din limbajul obișnuit, care este conceptual. Monoteiștii i-au spus acestei transcendențe „Dumnezeu“, dar au adăugat tot felul de precizări. Evreilor, de pildă, le este interzis să rostească Sfântul Nume al Domnului, iar musulmanii n-au voie să reprezinte vizual divinitatea.”
Tweet
