Despre artă cu Julian Barnes: cum a ajuns marele autor să scrie despre pictură în volumul “Cu ochii larg deschişi”

600p400 (3)Cum ajunge să scrie un mare scriitor despre pictură? Este o bună întrebare la care răspunde chiar Julian Barnes, cel care a început acest exerciţiu deloc uşor într-un capitol din romanul O istorie a lumii în zece capitole şi ½ (1989) despre Pluta Meduzei de Géricault. Cât despre proces în sine, pe care îl considerăm la fel de important precum rezultatul finit, iată ce spune autorul chiar în prefaţa volumului Cu ochii larg deschişi, ce urmează să apară foarte curând:

„Părinţii mei n-au încercat să mă alimenteze cu cultură nici în fragedă pruncie, nici la alte vârste; pe de altă parte, nici n-au căutat să mă îndepărteze de ea. Amândoi erau profesori, ceea ce înseamnă că artele frumoase – sau mai bine zis ideea de arte frumoase – se bucurau de respect în casă. Aveam cărţi de calitate pe rafturi, ba chiar şi un pian în sufragerie – chit că nimeni n-a cântat vreodată la el cât am fost copil. Mama îl primise cadou de la afectuosul ei tată pe când era o pianistă tânără, capabilă şi de viitor. Cu toate astea, cariera ei de pianistă s-a încheiat la douăzeci şi ceva de ani, când s-a trezit în faţa unei piese foarte grele de Scriabin. După ce a încercat de mai multe ori (în zadar) s-o interpreteze, şi-a dat seama că ajunsese la un nivel pe care i-ar fi fost cu neputinţă să-l depăşească. A terminat-o cu pianul brusc şi definitiv. Chiar şi aşa însă, pianul n-a putut fi scos din casă; s-a mutat odată cu ea, urmând-o credincios când s-a măritat, iar pe urmă când a devenit mamă, a îmbătrânit şi a rămas văduvă. Pe capacul lui şters de praf cu regularitate se găseau mai multe portative, inclusiv piesa de Scriabin pe care mama o abandonase cu câteva decenii în urmă.

În ceea ce priveşte artele frumoase, în casă se găseau trei tablouri în ulei. Două înfăţişau scene rurale din Finistère şi fuseseră pictate de un assistant francez al tatălui meu. Într-un fel, erau la fel de înşelătoare ca pianul, dat fiind că „unchiul Paul“, cum i se spunea, nu le pictase en plein air; la drept vorbind, copiase şi mărise nişte ilustrate. Am şi acum pe birou originalele de la care a pornit (unul mânjit cu vopsea roşie). Al treilea tablou, care se afla în vestibul, era ceva mai puţin autentic. Era o lucrare în ulei şi cu ramă aurită, înfăţișând un nud de femeie – probabil imitaţia obscură din secolul al XIX-lea a unui original la fel de obscur. Părinţii mei o cumpăraseră la o licitaţie desfăşurată în cartierul de la marginea Londrei unde locuiam. Mi-o amintesc mai cu seamă fiindcă mi s-a părut complet neerotică. Era ceva foarte ciudat, pentru că majoritatea celorlalte reprezentări ale unor femei fără haine avuseseră un efect sănătos asupră-mi. Poate că asta făcea de fapt arta: fiind solemnă, răpea farmecul vieţii.”

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.