Umanii, de Matt Haig apare în curând în colecţia Nautilus.

Nicăieri nu-i că acasă. Sau poate…? Într-o noapte ploioasă de vineri, profesorul Andrew Martin e găsit fără haine pe străzile din Cambridge. După acest „incident“, nu se mai simte în apele lui. Îşi pierde pofta de mâncare. Nu mai înţelege ce rost are îmbrăcămintea. Până şi soţia şi fiul îi par respingători. Se simte pierdut în rândul unei specii necunoscute şi urăşte pe toată lumea de pe planetă, mai puţin pe Newton. Dar Newton e un câine… Cine este, de fapt, Andrew Martin? Ce l-a făcut să-şi schimbe complet părerea despre rasa umană?

În continuare vă invităm să citiţi, în avanpremieră, introducerea cărţii.

O speranţă fără logică în faţa unei situaţii potrivnice copleşitoare.

Sunt absolut convins că unii dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, sunteţi convinşi că oamenii nu sunt altceva decât un mit, dar eu mă aflu aici pentru a declara că ei există cu adevărat. Pentru aceia care nu au habar, omul este o formă de viaţă bipedă reală, dotată cu o inteligenţă de nivel mediu, care duce o existenţă supusă, în mare parte, amăgirilor pe o planetuţă îmbibată în apă dintr-un colţişor nu prea frecventat al universului.

Pentru voi, toţi ceilalţi, şi pentru cei care m-au trimis, trebuie să spun că oamenii sunt, din multe puncte de vedere, la fel de stranii pe cât v-aţi aştepta să fie. În mod sigur, e adevărat că, la prima vedere, v-ar îngrozi înfăţişarea lor.

Înseşi feţele lor conţin tot soiul de ciudăţenii respingătoare, înfiorătoare. Un nas central protuberant, buze acoperite cu o piele subţire, primitive organe auditive externe cunoscute sub numele de „urechi“, ochişori mititei şi nişte sprâncene fără nicio noimă. Toate acestea necesită mult timp pentru a putea fi asimilate mental şi acceptate.

La început, obiceiurile şi normele lor sociale sunt o enigmă capabilă să te deruteze complet. Subiectele lor de conversaţie sunt arareori lucrurile despre care ei chiar vor să discute, şi aş putea scrie nouăzeci şi şapte de tomuri despre părţile corpului lor pe care le consideră indecente şi despre normele de etichetă referitoare la îmbrăcăminte înainte ca voi să începeţi măcar să vă apropiaţi de o oarecare înţelegere a acestora.

O, şi nu care cumva să uităm de Lucrurile Pe Care Le Fac Pentru A Deveni Mai Fericiţi şi Care, De Fapt, Îi Fac Să Se Simtă Nefericiţi. Aceasta este o listă infinită. Ea include: mersul la cumpărături, privitul la televizor, acceptarea unei slujbe mai bune, obţinerea unei case mai mari, scrierea unui roman semiautobiografic, educarea puilor lor, aplicarea unor tratamente care să le facă pielea să arate întru câtva mai puţin bătrână şi nutrirea unei vagi dorinţe de a crede că s-ar putea, totuşi, ca toate acestea să aibă un sens.

Da, totul e foarte amuzant, într-un mod dureros oarecum. Numai că eu am descoperit, cât timp am stat pe Pământ, poezia oamenilor. Unul dintre aceşti poeţi ai lor, cel mai bun (numele ei este Emily Dickinson), a scris următoarele: „Sălăşluiesc în latenţă.“ Aşadar, haideţi să ne satisfacem acest capriciu şi să facem şi noi la fel. Haideţi să ne deschidem minţile cu totul şi cu totul, căci tot ceea ce urmează să citiţi va face să fie necesar să vă daţi deoparte toate prejudecăţile pe care s-ar putea să le aveţi pentru a înţelege.

Şi haideţi să reflectăm la următorul lucru: ce-ar fi dacă într-adevăr viaţa umană ar avea sens? Şi ce-ar fi dacă – îngăduiţi- mi această plăcere – viaţa de pe Pământ ar fi ceva care merită nu doar să fie temut şi ridiculizat, ci şi preţuit? Ce-ar fi dacă…?

Unii dintre voi s-ar putea să ştie deja ce am făcut, dar niciunul dintre voi nu cunoaşte motivul. Acest document, acest ghid, această relatare – daţi-i orice nume doriţi – va face ca totul să devină limpede. Insist să citiţi această carte fără idei preconcepute şi să decideţi voi înşivă adevărata valoare a vieţii umane.

Să fie pace!