Față în față cu realitatea strâmbă a fiecărei zile, uneori mi se întâmplă să pun la îndoială puterea artei, în speță a literaturii, de a ne face viața mai frumoasă. Și de fiecare dată întâlnesc o carte care îmi spune o poveste ce mă salvează.  Romanul lui Muriel Barbery, Eleganța ariciului, e o astfel de poveste, pe care citind-o, continui să crezi în tine, în ceilalți, să-i descoperi dincolo de carapacea jobului mărunt, a hainelor înșelătoare, a obișnuinței ticăite, a țepilor de arici.

„Sunt văduvă, scundă, urâtă, dolofană, am bătături la picioare şi, dacă e să mă iau după unele dimineţi mai neplăcute, am o răsuflare de mamut”, își autodescrie „camuflajul” față de ceilalți Renée, portăreasa imobilului de bogătani din strada Grenelle nr. 7 de douăzeci și șapte de ani. În clandestinitate însă, ea este o rafinată într-ale artei, o iubitoare de Tolstoi, o ascultătoare de Mozart, o pasionată de filmele regizorului japonez Ozu, este o „zeiță neînvinsă” în umbra ocrotitoare a propriului ei spirit. Își trădează, cu inteligență, arhetipul de portăreasă, bucurându-se în singurătate de bunătățile artei, alături de motanul ei Léon, adică pe românește Lev (desigur, prenumele lui Tolstoi, ca doar nu-i un motan ca toți motanii 🙂 ).

Locatarii imobilului cu pricina sunt caricaturi ale burgheziei franceze, de dreapta sau de stânga, toți la fel de incapabili să privească lumea din jur altfel decât prin grilele unei educații înțepenite. Și totuși, una din odraslele lor e deosebită, Paloma, o fetiță de doisprezece ani, cu o inteligență ieșită din comun, care își trăiește și ea în clandestinitate propria lume, atât de diferită de familia din care face parte. O dorință suicidară, încercând să schimbe ceva în amorțirea care domnește în jur, o îndeamnă la scris.

Paloma și Renée, despărțite prin clasă socială, vârstă, aparent două destine care nu se vor intersecta niciodată, se întâlnesc în cele din urmă prin încrederea în frumusețea artei, în prietenie, în iubire pur și simplu. Se întâlnesc sub oblăduirea japonezului Ozu (deloc întâmplător purtând numele celebrului regizor Yasujiro Ozu), nou-sosit în imobilul din strada Grenelle. Un om dintr-o cultură în care veșnicia trăiește în clipa rară a întâlnirii cu frumosul și care aduce zâmbetul ce șterge granițele sociale, rasiale și toate celelalte bariere pe care oamenii și le inventează ca să se îndepărteze unul de celălalt.

Citind, am avut impresia că sunt spectatoarea unei piese de teatru, poate datorită spațiului restrâns (imobilul, casa-cușcă a portăresei, camera Palomei, apartamentul proaspăt renovat al lui Ozu), a numărului mic de personaje, a celor două relatări la persoana I (Renée și Paloma). O atmosferă de film japonez adesea, nu degeaba Renée e încântată de Surorile Munakata, pe care îl vizionează împreună cu Ozu într-o sală de cinema improvizată în apartamentul lui (un mise-en-abîme de toată splendoarea). De altfel, autoarea romanului e îndrăgostită de Japonia, unde a și locuit o vreme, pasiunea pentru ritmul vieții și culturii japoneze regăsindu-se în structura minimală a romanului, asemenea unei crenguțe cu flori de cireș de-un roz prea pal ca să fie real.

E rar să termini o poveste cu moarte și totuși să nu fie tristă. Ai putea spune că finalul e tras de păr doar de dragul de a nu oferi happy-end-ul pe care toți îl așteptam. De fapt, moartea consfințește ceea ce mie îmi place să numesc clipă de grație, și a cărei posibilă definiție am găsit-o în această poveste:

„Aceste clipe în care ni se dezvăluie urzeala existenţei noastre, prin forţa unui ritual pe care îl vom continua cu şi mai multă plăcere dat fiind că l-am încălcat, sunt paranteze magice care pun inima la hotarul sufletului, pentru că, fugitiv, dar intens, un strop de eternitate a venit deodată să fecundeze timpul. “

În ceea ce mă priveşte, nu cred că Eleganța ariciului e un roman-Prozac (nu cred în terapia prin literatură), ci doar o șansă pentru fiecare cititor în parte de a-și întâlni cartea-pereche.

*********

Resurse:

Fals tratat de eleganţă de Simona Brînzaru, România literară, Nr. 29 / 2008

Gânduri disimulate de Caryn James, New York Times Book Review, Nr. 24 / 8 septembrie 2008

Succesul unui roman ţepos de Daniel Niculescu, Ziarul Financiar, Nr. / 12.10.2007

[recenzie] Eleganţa ariciului, blog Le Monde d’Alexandra