Contact, de Carl Sagan vă aşteaptă acum în librării si pe nemira.ro!

Este anul 1999 și se apropie un nou mileniu. O echipă de cercetători din mai multe țări e gata de cea mai palpitantă aventură din istoria omenirii. Motivul? Convingerea oamenilor de știință că au receptat un mesaj de la o sursă inteligentă, pe care vor să o descopere.

O poveste profetică, plină de detalii științifice care o fac foarte credibilă, îi vorbește cititorului într-un roman care ridică o mulțime de întrebări. Carl Sagan pune sub lupă știința, religia și politica, elemente care definesc societatea, dar mai ales relația dintre ele, privind și spre rolul lor din viitor.

Un clasic modern al literaturii SF, Contact etalează un talent ieșit din comun, ecranizat în 1997, cu Jodie Foster în rol principal.

În continuare vă invităm să citiţi un fragment din roman, dar, înainte, să vedem ce spunea Carl Sagan despre civlizaţiile extraterestre şi despre primul nostru contact cu una.

După standardele umane, obiectul n-ar fi avut cum să fie artificial, căci era de mărimea unei planete. Dar fusese modelat atât de straniu și de complicat și era atât de evident că avea un rost important, încât nu putea fi altceva decât manifestarea unei idei. Cum plutea pe o orbită polară în jurul imensei stele albăstrui, semăna cu un poliedru gigantic și imperfect, acoperit cu milioane de scoici în formă de cupă. Fiecare cupă era îndreptată spre o anumită parte a bolţii cerești. Fiecare constelaţie era supravegheată. Lumea poliedrică își desfășura enigmatica activitate de sute de milioane de ani. Era foarte răbdătoare. Își putea permite să aștepte o veșnicie.

Când a fost scoasă în lumină, n-a plâns deloc. Își ţinea strânse sprâncenele ei delicate. Apoi a deschis ochii larg. A privit luminile strălucitoare, figurile îmbrăcate în alb și verde, femeia care stătea întinsă pe masă lângă ea. I-au ajuns la urechi zgomote oare cum cunoscute. Faţa ei avea o expresie ciudată pentru un nou-născut… un fel de nedumerire.

Când avea doi ani, își ridica tot timpul mâinile deasupra capului și spunea foarte mieros „Tati, hopa-sus!“ Prietenii familiei au rămas surprinși: copilul era politicos. „Asta nu-i politeţe“, le-a explicat tatăl. „Când voia să fie ridicată, se obișnuise să urle. Așa că i-am spus o dată: «Ellie, nu-i nevoie să urli așa. Spune doar Tati, hopa-sus!» Copiii sunt deștepţi. Nu-i așa, Presh?“

Acum ea era deja sus, la o înălţime ameţitoare, cocoţată pe umerii tatălui său și cu mâinile încleștate în părul rar al acestuia. Viaţa era mai frumoasă la înălţime și era mult mai sigură decât atunci când se târa printr-o pădure de picioare. Când erai jos, puteai fi călcată oricând. Te puteai rătăci… Fetiţa se încleștă mai temeinic.

După ce au plecat de la cușca maimuţelor, nici n-au dat bine colţul și au nimerit peste un animal cu picioare lungi și subţiri, cu gâtul înalt și acoperit cu pete și cu niște coarne micuţe pe cap. Făptura îi domina net. „Au gâtul atât de lung, încât vorbele nu pot să iasă din el“, i-a spus tatăl ei. Iar fetiţei i-a părut rău de biata creatură condamnată la muţenie. Dar i-a părut și bine că în lume există astfel de minunăţii și s-a simţit plină de bucurie.

„Dă-i înainte, Ellie“, a îndemnat-o mama cu blândeţe. Vocea atât de familiară avea un ton ghiduș. „Citește.“ Sora mamei sale nu credea că, la doar trei ani, Ellie putea să citească. Era convinsă că învăţase pe de rost poveștile din cărţile pentru copii. Și într-o zi răcoroasă de martie, pe când se plimbau pe State Street, s-au oprit în faţa unei vitrine. Dincolo de geam, o piatră de culoarea vinului de Burgundia sclipea în razele soarelui. Ellie citi rar „Bijutier“, pronunţând cuvântul în patru silabe.

Se strecură în camera nefolosită, în ciuda sentimentului de vinovăţie. Învechitul radio Motorola era pe raftul de care-și amintea bine. Radioul era masiv și foarte greu. Când l-a luat în braţe, a fost cât pe-aci să-l scape. Pe carcasa din spate scria „Pericol! Nu deschideţi“. Dar ea știa că dacă radioul nu era în priză, atunci nu exista niciun pericol. Ţinându-și limba între buze, demontă concentrată carcasa și privi în interior. Era așa cum bănuise: acolo nu se găseau niciorchestre de pitici, nici crainici miniaturali care să-și trăiască în liniște vieţile lor mărunte, în așteptarea momentului în care butonul să fie comutat pentru a-i pune în acţiune. În locul acestora se aflau niște tuburi de sticlă minunate, ce semănau puţin cu becurile. Unele îi aminteau de bisericile din Moscova pe care le văzuse într-o carte cu poze. La bază aveau niște proeminenţe făcute să se potrivească perfect în orificiile în care erau așezate. Lăsând carcasa deoparte și butonul în poziţie de funcţionare, fetiţa cuplă aparatul la o priză din peretele cel mai apropiat. Ar fi putut s-o rănească și dacă nu-l atingea? Dacă nu se apropia deloc de aparat?

După câteva secunde tuburile începură să lumineze cald, dar nu se auzi niciun sunet. Radioul era „defect“ și se renunţase la el acum câţiva ani, când fusese înlocuit cu unul mult mai modern. Dar unul dintre tuburi nu lumina. Ellie scoase aparatul din priză și desprinse tubul îndărătnic din orificiul lui. Înăuntru mai era un pătrat metalic legat prin niște sârmuliţe. „Electricitatea trece prin fire“, gândi ea nedefinit. Dar mai întâi trebuia să ajungă în tub. Una dintre acele proeminenţe părea îndoită și fetiţa se munci puţin până când reuși s-o îndrepte. După ce potrivi tubul la locul lui și cuplă din nou aparatul, văzu cu încântare că lampa respectivă lucea, în timp ce electricitatea statică o învălui, înălţându-se în jurul fetei. Aruncând o privire rapidă spre ușa închisă, ea tresări și reduse volumul. Apoi deplasă scala de frecvenţă și nimeri peste o voce agitată, care vorbea – din câte putea înţelege fetiţa – despre o mașinărie de-a rușilor care se afla pe cer și se învârtea la nesfârșit în jurul Pământului. „La nesfârșit“, se gândi ea. Deplasă scala, căutând alte posturi. După o vreme, când o cuprinse teama că ar putea fi găsită acolo, scoase radioul din priză, înșurubă în pripă carcasa și – lucrul cel mai greu dintre toate – ridică aparatul și-l așeză înapoi pe raft.

Chiar când ieși din camera liberă, respirând puţin mai greu, tresări încă o dată văzând-o pe mama ei apărându-i în cale.

– Ellie, s-a întâmplat ceva?

– Nu, mami.

Își luase un ton degajat, dar inima îi zvâcnea greu, iar palmele îi erau ude de sudoare. Se duse în curticica din spate, se așeză în locul ei favorit și, ghemuindu-se cu genunchii la bărbie, medită la interiorul acelui radio. Oare chiar erau necesare toate tuburile alea? Ce s-ar întâmpla dacă le-ar scoate unul câte unul? Tatăl ei le numise odată tuburi electronice cu vid. Ce se întâmpla în interiorul unui tub electronic? Chiar nu aveau niciun strop de aer în interior? Cum se făcea că muzica orchestrelor și vocile crainicilor ajungeau în aparatul de radio? Ei spuneau de obicei „emitem pe frecvenţa…“ Ce era frecvenţa? Ce se întâmplă în aparat atunci când schimbi posturile? De ce trebuie să pui aparatul în priză ca să meargă? Și nu s-ar putea face un fel de hartă unde să se arate cum trece electricitatea prin aparat? Ai putea să-l demontezi fără să te rănești? Și-ai putea să-l montezi după aceea la loc?

– Ellie, ce pui la cale? o întrebă mama ei în timp ce se apucă să întindă rufele pe frânghie.

– Nimic, mami. Mă gândesc.

Pe când avea zece ani, se duse să-și petreacă vacanţa de vară la doi verișori pe care îi detesta și care locuiau într-o căsuţă cum mai erau multe altele, toate îngrămădite de-a lungul unui lac din nordul peninsulei Michigan. De ce niște inși care locuiesc lângă un lac din Wisconsin s-ar apuca să meargă cinci ore cu mașina până la un alt lac din Michigan, asta Ellie nu putea să priceapă. Mai ales când urma să întâlnească doi mucoși răutăcioși, care abia împliniseră unul zece și celălalt unsprezece ani. Doi ticăloși. Cum era posibil ca tatăl ei, care era atât de înţelegător în alte privinţe, să vrea ca ea să se joace cât era ziua de lungă cu niște jigodii? Fetiţa și-a petrecut vara ocolindu-i pe cei doi.

Într-o noapte mohorâtă și fără lună Ellie a ieșit imediat după cină și a început să se plimbe singură pe debarcaderul din lemn. O barcă cu motor abia trecuse pe-acolo, așa că barca cu vâsle a unchiului ei se balansa delicat în apa lucitoare, priponită de chei cu o sfoară. Fata privi cerul spuzit de stele sclipitoare și simţi că inima îi bate tare de tot.

Fără a-și coborî privirea, ci doar întinzând mâna în faţă pentru a se orienta, găsi un petic moale de iarbă unde se așeză. Cerul radia de atâtea stele. Erau mii de stele, unele strălucind neîntrerupt, iar altele, cele mai multe, clipind intermitent. Dacă priveai cu atenţie, puteai distinge mici diferenţe de culoare. Cea luminoasă, aia de-acolo, nu era cumva albăstruie?

Pipăi iar pământul pe care stătea: era solid, stabil… liniștitor. Se ridică precaută, apoi se uită în stânga și în dreapta, de-a lungul și de-a latul ţărmului. Putea distinge ambele maluri ale lacului. „Lumea doar pare plată“, se gândi ea. „De fapt e rotundă. E o minge uriașă și se rostogolește prin mijlocul cerului… o rotaţie pe zi.“ Încercă să-și imagineze planeta rotindu-se și milioanele de oameni lipiţi pe suprafaţa ei, vorbind limbi diferite, purtând haine caraghioase, dar până la urmă agăţaţi cu toţii de aceeași minge.

Se mai întinse puţin și se strădui să simtă rotirea. Poate că izbutea să o simtă măcar un pic. O stea luminoasă clipi deasupra lacului, printre cele mai înalte crengi ale copacilor. Dacă strângeai puţin pleoapele și priveai printre gene, puteai să faci razele de lumină să danseze în jurul tău. Dacă mai strângeai puţin genele, razele își schimbau supuse lungimea și forma. Dar… oare i se părea sau?… steaua aceea era acum exact deasupra copacilor. Acum câteva minute se tot strecura printre crengi. Fără îndoială că acum se afla mai sus. „Asta vrea să însemne când spui că răsare o stea“, își spuse fetiţa. Pământul se rotea în direcţia opusă. Atunci la un capăt al cerului răsăreau stelele. Direcţia aceea era numită „est“. În spatele ei, la celălalt capăt al cerului, stelele apuneau. Partea aceea se numea „vest“. În fiecare zi Pământul făcea o rotaţie completă și aceleași stele răsăreau mereu în același loc.

Dar dacă un lucru atât de mare cum era Pământul se rotea în jurul lui într-o singură zi, trebuie că se mișca caraghios de repede. Deci toţi cei pe care îi știa se învârteau cu acea viteză incredibilă. Se gândi că acum ar putea simţi mai ușor cum se rotește Pământul, adică nu doar să-și închipuie, ci să o simtă cu adevărat, în adâncul stomacului. Era ca și cum ai fi coborât cu un lift rapid. Ellie își lăsă capul și mai mult pe spate, astfel încât vederea să nu-i fie pângărită de niciun lucru de pe Pământ, și ajunse să nu mai vadă altceva decât cerul întunecat și stelele strălucind. Satisfăcută, se lăsă cuprinsă de un gând buimăcitor: că, dacă nu se va agăţa de smocurile de iarbă din jur și nu se va ţine zdravăn de ele, va cădea în cer chiar în acel moment, iar trupul ei mărunt se va rostogoli insignifiant pe lângă imensa și întunecata sferă de sub ea.