Panica, de Lauren Oliver, este o aventură care are în centru niște tineri dispuși să își riște viețile fie pentru bani, fie pentru adrenalină și orgoliu, într-o competiție aproape mortală. Perfect pentru fanii Jocurile Foamei sau Divergent, romanul a fost ecranizat pe Amazon cu Olivia Welch, Mike Faist și Jessica Sula în rolurile principale.

Într-un orășel sărac, unde tinerii simt că se sufocă, singurul lucru care le mai poate reda senzația că sunt liberi este jocul Panica, ale cărui probe sunt îngrozitor de periculoase. Heather vrea să participe la competiția care a devenit legendară în rândul celor din ultimul an de liceu, fiindcă premiul de 67 000 de dolari i se pare imens. Nu s-a considerat niciodată neînfricată, dar, când află că are pentru cine să lupte, descoperă că e mai curajoasă decât își imaginase.

Lui Dodge nu i-a fost niciodata frică de Panica. Secretul pe care-l păstrează cu sfințenie îl va ajuta să treacă prin joc. Dar nu știe că nu e singurul care are secrete.

Pentru Heather și Dodge jocul aduce alianțe noi, revelații uluitoare și înfiriparea primei iubiri. Dar și conștientizarea faptului că, uneori, lucrurile de care ne temem sunt chiar acelea de care avem cea mai mare nevoie.

Citește un fragment din carte mai jos:

Nimeni de pe mal nu îl încuraja pe Dodge Mason, nici nu l-ar fi ovaționat nimeni, indiferent cât de departe ar fi ajuns. Nu conta. Tot ce conta era câștigul. Iar Dodge avea un secret, știa ceva despre Panică, probabil că știa mai mult decât oricare dintre cei aflați pe plajă. De fapt, avea două secrete.

Lui Dodge îi plăceau secretele. Îi dădeau energie, îl făceau să se simtă puternic. Când era mic, spunea chiar că avea propria lume secretă, un loc personal al umbrelor, unde putea să se ghemuiască și să se ascundă. Chiar și acum, în zilele proaste ale Daynei, când durerea era nimicitoare și începea să plângă, când mama lui stropea toată casa cu Febreze și îl invita pe noul ei iubit de tot rahatul, iar Dodge auzea târziu în noapte cum patul se izbea de perete, de parcă l-ar fi lovit un pumn în stomac, el era tentat să se cufunde în acel loc întunecat, plăcut și care-i aparținea lui și numai lui.

La școală, toți îl considerau un laș. Dodge știa asta. Arăta ca un laș. Întotdeauna fusese înalt și slab, ascuțit, exact ca tatăl său, cum îi spunea mama lui. Din câte știa, trupul sfrijit și pielea închisă la culoare erau singurele lucruri moștenite de la tatăl său, un dominican care lucrase la construcția de acoperișuri și cu care mama lui fusese împreună pentru câteva clipe dogoritoare, pe vremea când locuia în Miami. Dodge nu-și amintea nici măcar numele lui. Roberto. Sau Rodrigo. Sau vreun alt rahat d-ăsta.

Când rămăseseră blocați pentru prima dată în Carp (mereu se gândea astfel la situația lor, că rămăseseră blocați acolo; el, Dayna și mama lui erau ca niște pungi din plastic goale, care rătăceau prin țară purtate de vânt și, din când în când, se agățau de vreun stâlp de telefon sau pe sub roțile vreunei camionete, unde rămâneau o vreme), fusese bătut de trei ori: mai întâi, de Greg O’Hare, apoi de Zev Keller și pe urmă, din nou, de Greg O’Hare, doar să se asigure că Dodge cunoștea regulile. Iar Dodge nu ripostase. Nici măcar o dată. Fusese și în situații mai rele.

Iar acela era al doilea secret al lui Dodge și sursa puterii lui. Nu se temea. Pur și simplu, nu-i păsa. Iar asta era cu totul și cu totul altceva. Cerul era presărat cu roșu și purpuriu, și portocaliu. Lui Dodge îi părea că seamănă cu o vânătaie imensă sau cu o poză făcută în interiorul unui corp. Mai era vreo oră până la apus și până la miză, apoi urma săritura. Dodge deschise o bere. Prima și singura. Nu voia să fie amețit și nici nu trebuia să fie. Dar fusese o zi caldă și venise direct de la Home Depot și îi era sete.

Lumea abia începea să se adune. Din când în când, Dodge auzea din depărtare vreo portieră trântită, câte un strigăt dintre copaci, vacarmul muzicii. Whippoorwill Road era la vreo patru sute de metri; tinerii începeau să apară de pe potecă, croindu-și drum prin vegetația deasă, dând la o parte mușchiul și lujerii ce atârnau din copaci, cărând cu ei lăzi frigorifice, sticle și difuzoare de iPod, punând ochii pe vreun petic de nisip. Școala se terminase. De tot, pentru totdeauna. Trase aer în piept. Dintre toate locurile unde trăise – Chicago, Washington DC, Dallas, Richmond, Ohio, Rhode Island, Oklahoma, New Orleans –, New York-ul mirosea cel mai bine. La fel ca maturizarea și schimbarea, lucrurile se transformau și deveneau alte lucruri.

Ray Hanrahan și prietenii lui ajunseseră primii. Ceea ce nu era deloc surprinzător. Deși concurenții nu erau anunțați oficial până în momentul săriturii, Ray se lăuda de câteva luni că el va lua acasă premiul, la fel cum făcuse fratele lui, cu doi ani în urmă. Luke câștigase la limită, în ultima rundă. Plecase cu cincizeci de miare. Celălalt concurrent nu mai plecase pe propriile picioare. Și, dacă medicii spuneau adevărul, nu avea să mai umble vreodată. Dodge învârti o monedă în palmă, o făcu să dispară, apoi să reapară între degetele lui. În clasa a patra, iubitul mamei lui – nu-și amintea care dintre ei – îi cumpărase o carte despre trucurile magicienilor. Locuiseră în Oklahoma în anul acela, o hazna într-un bazin plat, unde soarele pârlea pământul și iarba, iar el petrecuse o vară întreagă învățând cum să scoată monede din urechi și să vâre o carte de joc în buzunar atât de repede, încât să nu observe nimeni.

La început, fusese doar o modalitate de a-și umple timpul, dar devenise o adevărată obsesie. Era ceva rafinat în asta: în felul în care oamenii priveau fără să vadă, cum mintea completa ceea ce se aștepta să vadă, cum te trădau ochii. El știa că Panica era un mare truc de magie. Arbitrii erau magicienii; restul erau doar o adunătură de gură-cască tâmpiți. Urmă Mike Dickinson, cu doi prieteni, toți, în mod vizibil, băuți. Părul lui Dick începuse să se rărească și îi văzu bucăți de scalp când se aplecă să lase pe plajă geanta frigorifică. Prietenii lui cărau un scaun vechi de salvamar: tronul pe care Diggin, crainicul, avea să stea pe durata evenimentului. Dodge auzi un bâzâit ascuțit. Lovi fără să se gândească și prinse țânțarul exact când începea să se hrănească, astfel că pe călcâiul lui gol rămase o urmă neagră. Ura țânțarii. Păianjenii la fel, deși îi plăceau alte insecte, le găsea fascinante. Într-un fel, erau ca oamenii: proaste și, uneori, rele, orbite de nevoie.

Cerul se întuneca; lumina se estompa, la fel și culorile, care dispăreau după linia copacilor, dincolo de creastă, de parcă le trăgea cineva într-acolo. Heather Nill sosi și ea pe plajă, urmată de Nat Velez și, în cele din urmă, de Bishop Marks, care se grăbea în urma lor, fericit ca un ciobănesc imens. Chiar și de la distanță, Dodge își dădea seama că ambele fete erau încordate. Heather își făcuse ceva la păr. Nu știa ce, dar nu era adunat în obișnuita coadă și chiar arăta de parcă și l-ar fi îndreptat. Și nu era sigur, dar parcă era machiată. Se gândi dacă să se ridice și să meargă să le salute. Heather era super. Îi plăcea că era înaltă și dură, în felul ei. Îi plăceau umerii ei lați și felul în care se mișca, mereu cu spatele drept, deși era sigur că fata și-ar fi dorit să fie cu câțiva centimetri mai scundă, își dădea seama după faptul că purta doar pantofi fără toc și teniși cu talpă joasă.

Dar, dacă se ridica, trebuia să vorbească și cu Natalie și simțea un nod în stomac numai privind-o de la distanță, de parcă ar fi fost lovit. Nat nu era chiar rea cu el, nu la fel ca alți colegi, dar nu era nici drăguță, iar asta îl deranja mai mult decât orice altceva. De obicei, îi zâmbea vag, când îl găsea vorbind cu Heather și, în timp ce privirea sa trecea peste el, prin el, își dădea seama că, de fapt, fata nu s-ar uita la el absolut niciodată. La focul de tabără de la sfârșitul anului școlar, cu un an în urmă, îi greșise numele și îi spusese „Dave“. El se dusese doar pentru că sperase să o vadă. Iar acolo, în mulțime, o zărise; se dusese spre ea, amețit de zgomot, și de căldură, și de shotul de whisky pe care îl băuse în parcare, cu intenția de a vorbi cu ea pentru prima dată. Exact când se întinsese să o atingă pe cot, ea făcuse un pas înapoi și îl călcase.

„Vai! Scuze, Dave!“ îi spusese, chicotind. Respirația ei mirosea a vanilie și a votcă. Stomacul parcă i se deschisese, iar mațele îi căzuseră până în pământ. În grupa lor absolviseră doar 107 elevi din 150, câți începuseră. Iar ea nici măcar nu-i știa numele! Așa că acum rămase pe loc, cu degetele mari înfipte în pământ, așteptând fluierul de început.

Avea să câștige.

Avea să câștige de dragul Daynei.

Avea să câștige de dragul răzbunării.

Tweet