„E de parcă Lovecraft și-ar fi dat întâlnire cu surorile Brontë în America Latină”, așa spun cititorii despre romanul Mexican Gothic, de Silvia Moreno-Garcia, apărut în imprintul Armada powered by Nemira. „Un horror perfect”, spun alții. Descoperă mai jos cum sună povestea asta care nu te va lăsa să dormi (până nu o termini de citit).

Noemí a auzit bătăile unei inimi, cu putere, precum cele de tobă. O chemau. S-a trezit de-a binelea. A ieșit prudentă din cameră ca să găsească locul unde se ascundea. O simțea sub palmă, când se sprijinea de pereți; tapetul devenise alunecos, ca un mușchi încordat, și podeaua de sub ea era umedă și moale. Era o rană. Pășea pe o rană mare, iar pereții erau și ei nişte răni. Tapetul se descojea, dezvăluia dedesubt organe bolnave în loc de cărămidă sau scânduri. Vene și artere înfundate cu secrete în exces.

S-a dus după bătăile de inimă, urmărind o linie roșie pe covor. Ca o spintecătură. O linie cărămizie. O linie însângerată. Până s-a oprit în mijlocul coridorului și a văzut-o pe femeie cum o privește fix.

Ruth, fata din fotografie. Ruth, într-o rochie albă, cu părul ca o aureolă, cu fața albă, lipsită de sânge. O coloană subțire de alabastru în bezna casei. Ruth ținea o pușcă în mâini și se uita la Noemí.

Au început să meargă împreună, una lângă alta. Mișcările lor erau perfect sincronizate; chiar și respirația le era identică. Ruth și-a dat de pe față o șuviță, iar Noemí și-a trecut și ea mâna prin păr. Pereții din jurul lor străluceau, o fosforescență pală ce totuși reușea să le ghideze pașii, iar covorul de sub tălpi era înnămolit. A observat și petele de pe pereți, ziduri făcute din carne. Pete întinse de mucegai, ca și cum casa ar fi fost un fruct răscopt.

Inima bătea tot mai repede. Inima pompa sânge, mugea și tremura, și bătea atât de tare, încât Noemí se gândea că o să surzească. Ruth a deschis o ușă. Noemí a strâns din dinți, fiindcă de acolo venea zgomotul, inima era înăuntru.

Ușa s-a deschis și Noemí a văzut un bărbat pe un pat. Doar că nu era un bărbat real. Era imaginea umflată a unui bărbat, ca și cum se înecase și plutise la suprafață, trupul alb era străbătut de vene, pe picioare, pe mâini şi pe burtă avea tumori înflorite. O pustulă, nu un bărbat, o pustulă vie, ce respira. Pieptul se ridica și se lăsa.

Bărbatul nu avea cum să fie viu, dar iată că era și, când Ruth a deschis ușa, el s-a ridicat și a întins brațele spre ea, ca și cum i-ar fi cerut imperios o îmbrățișare. Noemí a rămas în prag, însă Ruth s-a apropiat de pat. Bărbatul și-a întins mâinile, degetele lacome îi tremurau, în timp ce fata stătea la piciorul patului și se holba la el. Ruth a ridicat pușca și Noemí a întors capul. Nu voia să vadă. Dar chiar în același timp a auzit bubuitul oribil al puștii și țipătul înăbușit al bărbatului, urmat de un geamăt.

E mort, s-a gândit ea. Sigur e.

S-a uitat la Ruth, care trecuse pe lângă ea și acum stătea pe coridor, privind-o.

— Nu-mi pare rău, a spus Ruth, apoi și-a lipit țeava puștii de bărbie și a apăsat pe trăgaci.

Sângele s-a împrăștiat pe tot peretele. Noemí a văzut-o pe Ruth cum cade, cum i se îndoaie corpul ca tija unei flori ofilite. Sinuciderea însă n-a tulburat-o pe Noemí. Așa era mersul lucrurilor; se simțea alinată, ba chiar îi venea să zâmbească. Dar zâmbetul i-a înghețat când a observat silueta de la capătul coridorului. Era un nor auriu, era femeia cu chipul învăluit în ceață; tot corpul i se vălurea, lichid, venea repede spre Noemí cu o gură căscată larg, deși n-avea nicio gură, gata să dezlănțuie un urlet teribil. Gata să o mănânce de vie.

Iar acum Noemí se temea, acum cunoștea groaza. A ridicat palmele într-o încercare disperată să o țină la distanță… O mână fermă pe braț a făcut-o pe Noemí să sară înapoi speriată.

— Noemí! a strigat-o Virgil.

Ea s-a uitat repede în spate, pe urmă înapoi la el, încercând să înțeleagă ce se întâmplase. Se afla în mijlocul coridorului și el stătea în fața ei, ținând o lampă cu petrol în mâna dreaptă. Era alungită și ornată, cu sticla de un verde-lăptos.

Noemí s-a uitat la el mută. Creatura aurie fusese acolo cu o clipă înainte și acum dispăruse! Și în locul acela se găsea el, îmbrăcat într-un halat din catifea, cu un model de viță-de-vie aurită. Ea era în cămașa de noapte ce venise la set cu un neglijeu, dar acum nu-l purta și brațele îi erau dezgolite. Se simțea expusă și îi era frig. Și-a frecat brațele.

— Ce se întâmplă? a întrebat.

— Noemí, a repetat el și numele îi era atât de fin pe buze, ca o mătase. Umblai în somn. Se zice că nu trebuie să trezești un somnambul. Căci poți să-i creezi un mare șoc. Dar mă temeam că o să-ți faci rău. Te-am speriat?

Ea nu înțelegea întrebarea. I-a luat un minut să priceapă ce spune. A clătinat din cap.

— Nu. E imposibil. Nu mi s-a mai întâmplat de ani. De când eram copil.

— Poate n-ai observat.

— Aș fi observat.

— Te-am urmărit timp de câteva minute, încercând să mă hotărăsc dacă să te trezesc sau nu.

— Nu umblam în somn.

— Atunci, poate mă înșel și doar mergeai prin întuneric, a spus el liniștit.

Doamne, se simțea ridicolă, aşa cum stătea acolo în cămașa de noapte și se contrazicea cu el. Nu voia să se certe, n-avea niciun sens. Virgil avea dreptate și, în plus, ea ar fi vrut neapărat să se întoarcă în cameră. Era prea frig și prea întuneric în hol; abia dacă mai vedea ceva. Parcă erau în burta unei balene.

În coșmar, fuseseră într-o burtă, nu? Nu. O cușcă făcută din organe. Pereți de carne. Asta văzuse și, cine știe, dacă ar fi încercat să atingă pereții acum, poate s-ar fi vălurit sub palma ei. Și-a trecut degetele prin păr.

— Bine. Poate că umblam în timp ce dormeam. Dar…

A auzit geamătul din gâtlej, încet, dar clar. A făcut-o iar să tresară, să sară înapoi. Aproape s-a ciocnit de el.

— Ce-a fost asta? a întrebat și s-a uitat în lungul coridorului, apoi s-a întors cu ochii la el, neliniștită.

— Tata e bolnav. E o rană veche care nu s-a vindecat niciodată cum trebuie și îl doare. Are o noapte grea, a spus el cu un aer foarte abătut, ajustând flacăra lămpii şi făcând-o să lumineze mai mult.

Acum se vedea tapetul, cu imprimeul lui floral și urme vagi de mucegai mânjindu-i suprafața. Dar nu pulsau vene prin pereți. La naiba, da, Francis îi spusese ceva similar mai devreme în acea zi despre Howard, cum că ar fi fost bolnav. Dar ea se afla în acea zonă a casei, aproape de patul bătrânului? Așa departe de camera ei? Crezuse că făcuse doar câțiva pași dincolo de ușa ei, nu că rătăcise dintr-o parte a casei în cealaltă.

— Ar trebui să chemi un doctor.

— Cum ți-am explicat, uneori are dureri. Ne-am obișnuit. Când o să vină doctorul Cummins la vizita lui săptămânală, o să-l examineze, dar tata e pur și simplu un om bătrân. Îmi pare rău dacă te-a speriat.

Bătrân, da; în 1885 veniseră în Mexic. Chiar dacă pe atunci Howard Doyle fusese tânăr, trecuseră aproape şaptezeci de ani. Și cât de bătrân era, mai exact? Nouăzeci? Se apropia de o sută? Probabil că era deja bătrân când îl făcuse pe Virgil.

Și-a frecat iar brațele.

— Uite, cred că ți-e frig, a spus el; a pus lampa jos pe podea și și-a dezlegat cordonul halatului.

— Sunt bine.

— Pune-l pe tine.

Și-a scos halatul și i l-a așezat pe umeri. Era prea mare. El era înalt, iar ea nu. N-o deranjaseră niciodată bărbații înalți. Doar se uita în sus la ei. Dar acum, încă tulburată de visul acela ridicol, nu se simțea prea sigură pe ea. Și-a încrucișat brațele și s-a uitat la covor.

El a ridicat lampa.

— Te conduc înapoi în cameră.

— Nu-i nevoie.

— Ba da. Altfel, riști să-ți rupi picioarele în întuneric. Și e destul de întuneric.

Avea, din nou, dreptate. Cele câteva aplice ale căror becuri mai funcționau dădeau o lumină slabă, dar între ele erau porțiuni mari de întuneric. Lampa lui Virgil avea o strălucire verde stranie, dar, pe de altă parte, se simțea recunoscătoare pentru lumina mai puternică. Era sigură că e o casă bântuită. Nu credea în creaturi ale nopții, însă acum simțea concret fiecare demon și fantomă, și vietate malefică ce s-ar fi târât pe pământ, ca în poveștile Catalinei.

Tweet