Fragment: Fără îndurare, de Joe Abercrombie

Fara indurareNoua ediţie din trilogia Prima lege, de Joe Abercrombie, continuă cu volumul Fără îndurare, care vă aşteaptă la precomandă! Primul volum, Tăişul sabiei, este deja în librării şi pe nemira.ro.

Secrete străvechi ies la iveală, bătălii sângeroase aduc victorii și înfrângeri. Adversarii neînduplecați au parte de iertare, dar numai după ce sunt tratați fără îndurare. Cum să aperi un oraș înconjurat de dușmani și plin de trădători, când nu ai încredere în aliați, iar înaintașii au dispărut fără urmă? Cu această situație-limită se confruntă Glokta. Un grup de aventurieri condus de Bayaz trebuie să se achite de o misiune periculoasă, iar cea mai vânată femeie din Sud, cel mai temut bărbat din Nord și cel mai egoist băiat din Uniune fac o alianță ucigătoare și poate că au chiar o șansă de a salva omenirea.

În continuare vă invităm să citiţi un fragment din a doua parte a trilogiei.

A dracului ceaţă! Îţi intră în ochi, de nu mai vezi nici la câţiva pași. Îţi intră în urechi, de nu mai auzi nimic, și, dacă ţi se întâmplă să prinzi vreun sunet, nici vorbă să-ţi dai seama dincotro vine. Îţi intră în nas, de nu mai simţi decât umezeala și apăraia. A dracului ceaţă. E un blestem pe capul iscoadelor.

Traversaseră Şuvoiul Alb cu câteva zile în urmă, când ieșiseră din Ţinutul Nordului și intraseră în Englia, iar Copoiul fusese nervos tot drumul. Căci se aflau pe pământ străin, în mijlocul unui război cu care nu aveau nimic de-a face. În afară de Treicopaci, niciunul dintre ei nu părăsise vreodată Nordul. Poate doar cu excepţia Ursuzului. Dar el nu povestea pe unde mai fusese.

Trecuseră pe lângă niște ferme pârjolite, pe lângă un sat pustiit. Pe lângă clădiri ale Uniunii uriașe și pătrăţoase. Văzuseră urme de cai și de oameni. Puzderie de urme, dar niciodată oamenii care le lăsaseră. Însă Copoiul știa că armata lui Bethod e pe undeva, pe aproape, căutând orașe de incendiat, hrană de furat, oameni de ucis. Tot felul de ticăloșii. Probabil că avea iscoade pretutindeni. Dacă îl va prinde cumva pe Copoi sau pe unul din ceilalţi, îi va întoarce în ţărână, însă deloc iute. Crucificări însângerate, capete în vârf de ţepe și toate celelalte, despre care Copoiul nu voia să știe.

Şi dacă îi prindea oastea Uniunii, tot morţi ar fi fost. În fond, erau vremuri de război, și în vremuri de război oamenii nu gândesc prea limpede. Copoiul nu se putea aștepta ca ei să-și irosească timpul pentru a încerca să facă diferenţa între un om al Nordului amabil și unul ostil. Asta este, viaţa e plină de primejdii. Suficient cât să agite pe oricine, iar el era oricum agitat din fire, chiar și în cele mai bune momente.

Așa că e ușor de înţeles cum ceaţa a fost sarea pusă pe rană, ca să zicem așa.

Îl însetase tot acest mers furișat prin noroi, așa că păși cu atenţie prin desișul alunecos spre locul de unde venea susurul apei. Se puse în genunchi pe mal. Era cam mocirlos, plin de putregai și frunze moarte, însă Copoiul nu credea că mai multă mizerie ar avea vreo importanţă, căci i se părea că nu poate exista vreun alt om mai murdar decât el. Luă apă în căușul palmelor și bău. Aici adia vântul de după copaci, adunând și răsfirând ceaţa. Așa reuși Copoiul să-l vadă.

Zăcea întins pe burtă, cu picioarele în râu, cu pieptul pe mal. S-au holbat unul la altul ceva timp, amândoi cu desăvârșire năuciţi. Din spatele celuilalt ieșea un băţ lung. O suliţă frântă. Abia atunci și-a dat seama Copoiul că omul era mort.

A scuipat apa din gură și s-a târât până la el, mereu cu ochii în patru după oricine l-ar fi pândit să-i îm plânte un cuţit între omoplaţi. Cadavrul era al unui bărbat de vreo douăzeci și patru de ani. Păr blond, sânge maroniu pe buze cenușii. Era îmbrăcat cu o jachetă căptușită cu material moale, umflată de apă, de genul care se purta pe sub cămașa de zale. Deci un luptător. Poate un soldat care s-a rătăcit de ai săi și a căzut într-o capcană. Neîndoielnic, un oștean al Uniunii, dar nici Copoiului, nici oricui altcuiva nu i s-ar mai fi părut diferit acum, că murise. Cadavrele seamănă mult între ele.

– Marea Nivelatoare, își șopti Copoiul, care era într-o stare meditativă. Așa îi spun locuitorii muntelui. Moartea. Nivelează toate diferenţele. Oameni Vestiţi sau neînsemnaţi, Sud sau Nord. Până la urmă tot îi prinde pe toţi și îi tratează la fel.

Se părea că era mort de vreo două zile. Iar asta însemna că acela care îi făcuse felul s-ar putea să se mai afle încă prin apropiere, ceea ce îl îngrijora pe Copoi. Acum, parcă ceaţa se umpluse de sunete. Poate erau cam o sută de ţărani ascunși vederii. Poate nu era decât râul care se lovea de maluri. Copoiul pă răsi cadavrul și se strecură în pădure, ascunzându-se după trunchiurile copacilor care îi răsăreau înainte din ceaţa deasă. Cât pe ce să se împiedice de alt cadavru, întins pe spate și cu braţele desfăcute, pe jumătate ascuns într-un morman de frunze. Trecu pe lângă un altul, prăbușit în genunchi, cu două săgeţi înfipte în piept, faţa în noroi, fundul în aer. Un lucru este cert: nu există nici urmă de demnitate în moarte. Copoiul începu să se grăbească, mult prea dornic să ajungă înapoi la ceilalţi, să le spună ce văzuse. Mult prea dornic să scape de toate cadavrele astea.

Văzuse multe, desigur, mai multe decât ar fi avut nevoie, dar niciodată nu s-a simţit tocmai în largul lui în preajma lor. E cel mai ușor lucru din lume să transformi un om într-un hoit. Ştia vreo mie de moduri de a face asta. Dar, odată ce ai făcut-o, nu mai există cale de întoarcere. Acum e viu, e plin de speranţe și de gânduri, și de vise. Om cu prieteni și familie și un loc căruia îi spune „acasă“. În clipa imediat următoare e ţărână. Asta îl duse pe Copoi cu gândul la toate necazurile în care intrase, la toate bătăliile și încăierările la care luase parte. Se gândi că are noroc că mai respiră încă. Norocul prostului. Se gândi că norocul lui s-ar putea să se cam isprăvească.

Aproape că alerga acum. Neatent. Bâjbâind prin ceaţă ca un puștan neexperimentat. Pripindu-se. Fără să adulmece aerul, fără să-și ciulească urechile. Un Om Vestit ca el, o iscoadă care străbătuse întregul Nord, ar fi trebuit să fie mai prevăzător, dar nu se poate să fii mereu în stare de alertă. Nici nu și-a dat seama ce i se întâmplă.

Ceva l-a izbit, tare, aruncându-l pe burtă. A dat să se ridice, dar cineva l-a trimis iar la pământ cu o lovitură de picior. Copoiul se luptă, dar nemernicul ăsta, cine o fi fost el, era al naibii de puternic. Pe neașteptate se pomeni trântit pe spate și doar el singur era de vină. El și cadavrele, și ceaţa. O mână îl apucă de beregată și începu să-i strivească traheea.

– Cârrrrr, croncăni el, încercând să se elibereze, gândindu-se că i-a venit sfârșitul. Gândindu-se că toate speranţele sale au fost întoarse în ţărână. Marea Nivelatoare a venit, în cele din urmă, după el…

Atunci degetele din jurul gâtului își slăbiră strânsoarea.

– Copoiule? îi șopti cineva în ureche, tu ești?

– Cârrrr.

Mâna îi dădu drumul, iar el inspiră cu nesaţ aerul. Simţi cum acel cineva îl apucă de haină și îl ridică în picioare.

– Fir-ar să fie, Copoiule! Puteam să te omor!

Cunoștea chiar foarte bine vocea asta. Ticălosul de Dow cel Negru. Copoiul era pe jumătate supărat că fusese pe punctul să moară strangulat, pe jumătate bucuros că încă mai trăia. Îl auzi pe Dow cum râde de el. Hohote dure de râs. Ca un croncănit.

– Ești bine?

– Am avut parte de reîntâlniri și mai plăcute, șuieră Copoiul, chinuindu-se să-și umple plămânii cu cât mai mult aer.

– Zi că ești norocos, că puteam să te lovesc mai tare. Mult mai tare. Am crezut că ești una din iscoadele lui Bethod. Am crezut că tu ai fost dincolo de vale.

– După cum vezi, șopti el, nu sunt acolo. Unde sunt ceilalţi?

– Sus, pe un deal, deasupra ceţii ăsteia împuţite. Cercetează împrejurimile.

Copoiul făcu un semn cu capul spre drumul pe care venise:

– Acolo sunt leșuri. Puzderie.

– Puzderie, zici? întrebă Dow, ca și cum n-ar fi crezut că știe cum arată o puzderie de leșuri. Ha!

– Chiar așa, destul de multe. Cred că sunt oamenii Uniunii. Se pare că a avut loc o luptă aici.

Dow cel Negru izbucni iarăși în râs:

– O luptă? Crezi?

Copoiul nu-și putu da seama ce anume voia să spună.

– La naiba! exclamă el.

Erau pe culmea dealului. Toţi cinci. Iar Copoiul aproape că-și dorea să nu se fi risipit ceaţa. Acum înţelegea ce voise să spună Dow. Înţelegea foarte bine. Întreaga vale era plină de morţi. Presăraţi sus, pe versanţi, înfipţi printre stânci, întinși prin orzul sălbatic. Risipiţi prin iarba de pe fundul văii aidoma unor cuie vărsată dintr-o pungă spartă, strâmbate și sfărâmate pe drumul de pământ. Stivuiţi lângă râu, stivuiţi pe maluri în grămezi. Braţe și picioare și bucăţi de echipament ieșind din ultimele petice de ceaţă. Erau pretutindeni. Găuriţi de săgeţi, străpunși de săbii, hăcuiţi de securi. Ciorile croncăneau ţopăind de la un fel de mâncare la altul. Era o zi bună pentru ciori. Trecuse cam multă vreme de când Copoiul nu mai văzuse un câmp de luptă și acum amintiri urâte îi reveniră în minte. Îngrozitor de urâte.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.