Au dat târcoale cadavrului din zăpadă. Păsări saprofage. Păsări care se hrănesc cu hoituri. Jivine lacome după orice bucățică de carne pe care o pot sfârteca de pe oasele cadavrelor.

Acesta era pe jumătate înghețat, pe jumătate îngropat în troiene. Cu picioarele și brațele rășchirate. Un înger pe zăpadă absolut perfect. Un înger cu ochi albaștri și strălucitori, înconjurați de gene înghețate și care priveau lung la un cer la fel de albastru și de strălucitor. Da, viscolul trecuse.

În cele din urmă, una din stol tot și-a făcut curaj și a acționat. A făcut un salt și a aterizat drept pe pieptul mortului. L-a împuns ușor cu ghearele în față, i-a ciugulit într-o doară buzele și nasul. Apoi și-a înfipt ciocul într-unul dintre cei doi ochi albaștri. Și a tras și a mai tras puțin și, în cele din urmă, s-a auzit un plescăit stins – semn că a reușit să-l smulgă din orbită.

Mulțumită de această pradă, a țopăit de câteva ori într-o parte, a fâlfâit puțin din aripi și s-a dus să se ospăteze într-un pin din apropiere. Încurajate de izbânda suratei lor, toate celelalte ciori s-au năpustit asupra cadavrului într-o vijelie de aripi negre. În doar câteva minute l-au lăsat complet fără față, de nerecunoscut.

Mai târziu, în timpul nopții, aveau să apară și prădătorii mai mari, fiarele pădurii. Iar până dimineață nu a mai rămas decât un schelet descărnat.

După o săptămână, un vânător avea să împuște un lup. Unul mai pricăjit, dar carnea de lup tot carne se cheamă că este și și-a putut hrăni familia cu ea.

La scurt timp după aceea, vânătorul avea să se îmbolnăvească și apoi să moară. La fel și familia lui. La fel și prietenii familiei sale. Iar ciorile aveau să cadă din ceruri.

**

HANNAH

Hannah a observat toate astea cu mult calm, aproape impasibilă. „Trăsătură moștenită de la taică-tu“, i-ar fi spus mama ei. Mereu în stare să se detașeze de orice s-ar întâmpla în jur. Uneori, această lipsă de empatie emoțională îi făcea viața grea. Alteori – ca acum, de exemplu –, îi era de folos.

Și-a desfăcut centura de siguranță și s-a ridicat de pe scaun. Probabil că tocmai centura aia i-a salvat viața atunci când s-a răsturnat autocarul. Căzuse pe o pantă abruptă și se rostogolise de două ori, provocând acest carnagiu. Apoi a mai alunecat încetișor, a intrat într-un nămete și a rămas acolo într-o rână.

MEG

Se balansa. Mai ușurel la început. Ca în acordurile unui cântec de leagăn. Nani, nani, puișor. Apoi mai tare. Mai dur. S-a pocnit cu capul de sticlă. S-a rostogolit și a căzut. Pe podea. Rău de tot.

S-a ridicat în capul oaselor. Nu, nu dintr-un pat a căzut. De pe o bancă din lemn. De lângă peretele unei camere în formă ovală. O cameră care se tot mișca dintr-o parte în alta. Afară, doar cer plumburiu și viscol. Geamuri de jur împrejur. A apucat-o greața. A încercat să și-o înăbușe.

CARTER

– Vine viscolul.

De pe canapea, Carter a gemut și s-a întors pe cealaltă parte. Cunoștea prea bine vocea aceea. Era Caren. Cu C, nu cu K, așa cum îi spusese ea când au făcut cunoștință. De parcă ar fi avut vreo importanță.

Oamenii de aici se obișnuiseră cu înfățișarea lui Carter. Nu se mai dădeau oripilați la o parte atunci când îl vedeau. Așa că i-a fost ușor să uite cum arată în realitate.Partea dreaptă a feței îi fusese afectată de degerături. Obrazul, bărbia și o mare parte din frunte erau înnegrite și țesuturile erau moarte. În mijloc, avea o gaură mare, iar buzele i se strâmbaseră în partea în care îi fusese distrus mușchiul. Deseori îi curgea saliva din gură când mânca sau bea ceva. Numai ochii îi rămăseseră întregi. Albaștri, pătrunzători. Ei singuri mai aminteau de omul care fusese pe vremuri.

Tweet