În colecția Babel apare „Corabia îngropată”, de John Preston. Este un roman cuceritor despre povestea fascinantă, inspirată din realitate, a unei comori anglo-saxone descoperite pe un domeniu englezesc, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În vara fierbinte a anului 1939, Marea Britanie se pregătește de război. Însă, la o fermă din Suffolk, viața liniștită a doamnei Pretty și a fiului său este tulburată de vestea că pe pământul lor ar fi îngropată o comoară. Ciudata movilă din spatele casei ar putea ascunde un mormânt, o corabie, bijuterii străvechi – dar cine se încumetă să sape?

Nimeni altul decât domnul Brown, arheolog amator, rebel și misterios. Odată cu apariția lui, vechi monede de aur încep să strălucească în praful sitului, iubirea și rivalitatea înfloresc și fiecare personaj caută în trecut răspunsuri la propriile întrebări. Pe măsură ce lucrările avansează, apar profesioniștii – cui îi aparține, de fapt, trecutul? Cine va păstra comoara? Poate o iubire să dureze mai mult decât viața unui om? Ce rămâne după fiecare dintre noi?

Un roman uimitor, captivant, absolut original.

Ian McEwan

---

Fragment în avanpremieră

Nu-mi amintesc să fi adormit sau măcar să mă fi simțit obosită. Cu toate astea, următorul lucru pe care îl știu e că m-am trezit într-un vacarm de glasuri. Dincolo de glasuri, era un alt sunet, mult mai profund, mai sinistru, ca un hu­ruit de fagot. Pe fereastra franțuzească, l-am văzut pe Grateley fugind pe peluză. Nu-mi aminteam să-l mai fi vă­zut vreodată afară. Lumina soarelui părea să-i accentueze paloarea cadaverică, făcându-l să țopăie agitat în fracul lui.

Surprinderea mea a fost sporită de faptul că Ellen alerga pe lângă el. Amândoi se mișcau în tandem, iar mâna lui Grateley părea să alunece pe spatele ei.

Când am sunat din clopoțel, n-am primit niciun răspuns. Am sunat din nou, scuturându-l impacientată. Într-un târ­ziu, a venit doamna Lyons. Avea părul alb de făină.

— Ce se petrece? am întrebat-o. A descoperit domnul Brown ceva? De ce nu am fost anunțată?

— Coniță… Cred că a avut loc un accident.

— Un accident? Ce fel de accident?

— Un accident la săpături.

M-am ridicat, mi-am luat haina din hol și m-am grăbit afară. Când m-am apropiat de movile, am văzut imediat ce se întâmplase. În cea de-a doua movilă fusese săpat un șanț, la fel ca în prima. Însă o întreagă latură a acestuia se prăbușise. Un prag de noroi alunecase, acoperind totul. Îi vedeam în fața mea pe Jacobs, Spooner, Grateley și Ellen. Toți erau în genunchi și săpau în pământ cu mâinile. Chiar și atunci, mi-a luat o clipă sau două să-mi dau seama că nu era nici urmă de domnul Brown.

— Sunteți siguri că săpați unde trebuie? am strigat eu.

— Nu suntem, nu, a răspuns Jacob aruncând bulgări de pământ peste umăr. Domnul Brown era singur înăuntru când s-a întâmplat. Dar credem că ăsta-i locul.

Am îngenuncheat lângă ei, afundându-mi mâinile în pă­mântul reavăn. Deși existau lopeți la îndemână, nimeni nu îndrăznea să le folosească de teamă să nu provoace daune și mai mari. Au mai trecut câteva minute. Scormoneam cu toții de zor, dar, în continuare, nici urmă de el. Îndepărtând încă o mână de țărână, m-am uitat la ceas și am încercat să calculez de cât timp era îngropat domnul Brown.

Și-apoi s-a auzit țipătul lui Spooner:

— E ceva aici!

Am ridicat privirea și am văzut că Spooner ținea șapca domnului Brown. Am înconjurat cu toții locul unde o găsise și am continuat să săpăm.

Câteva minute mai târziu, Jacobs a dat de mâna dom­nului Brown. Ieșea din pământ, cu degetele îndoite și deformate și cu butonul încă prins la manșetă. Bărbații l-au apucat de încheietură și au tras. Domnul Brown s-a desprins din pământ, alunecând spre ei. Avea noroi în ochi și în nări. Pielea căpătase o nuanță gălbuie.

Spooner a îndepărtat noroiul. Jacobs și-a lipit urechea de pieptul lui. Domnul Brown nu respira. Pieptul nu i se mișca. Jacobs s-a așezat călare pe el și a început să-l apese ritmic pe piept. Nu s-a întâmplat nimic. Jacobs s-a aplecat, și-a pus gura peste a domnului Brown și a încercat să-i împingă aer în plămâni. A așteptat câteva secunde, apoi a încercat din nou.

De disperare, a început să-l izbească pe domnul Brown cu pumnii, lovindu-l atât de tare, încât mă temeam să nu-i rupă coastele.

— Haide, Basil! a strigat el. Întoarce-te!

Tot nimic. Lângă mine, Ellen a început să plângă. Jacobs s-a lăsat pe călcâie. Fix când a făcut asta, un fior a străbătut corpul domnului Brown. A început să tremure, spatele i s-a încordat, picioarele îi zvâcneau. A tușit pre­lung și spart și a început să inspire zgomotos, în căutare de aer. Am simțit o ușurare atât de mare, că a început să mi se învârtă capul. Între timp, Grateley adusese niște apă. A apropiat cana de tablă de buzele domnului Brown și a înclinat-o. Cana s-a ciocnit de dinții domnului Brown și cea mai mare parte din apă i-a curs pe lângă gură. Totuși, a reușit să bea puțin.

A mai stat lungit câteva minute, respirația devenindu-i din ce în ce mai sigură. Apoi s-a ridicat într-un cot, s-a uitat la fiecare dintre noi, clipind să îndepărteze noroiul.

— Fir-ar… a spus. Drăcia dracului!

Vocea îi era stinsă, dar perfect limpede.

— Rămâneți întins și încercați să vă relaxați, i-am spus.

Nu m-a băgat în seamă. S-a prins de mâneca lui Jacobs și a încercat să o tragă în jos, spre el. În același timp, a început să dea din picioare, răscolind pământul.

— Ce naiba faceți, domnule Brown?

Se agăța de Grateley, iar picioarele continuau să i se miște slab.

— O să fiu bine după ce mă ridic, a spus.

— Nu o să faceți așa ceva. Mă înțelegeți?

— Da, ascult-o pe doamna Pretty, Basil, a spus Spooner.

Dar iar nu m-a băgat în seamă. Cu oarecare greutate, Jacobs a reușit să-i desprindă degetele de pe mânecă. Părând profund jignit, domnul Brown s-a întins la loc pe pământ.

— Puteți găsi ceva cu care să-l transportăm în casă? i-am întrebat.

Până la urmă, au folosit o prelată; l-au rostogolit pe domnul Brown până la centrul ei. Era atât de ușor, că ei trei n-au avut nicio problemă să îl care; prelata de-abia dacă s-a lăsat puțin în mijloc. I-am rugat să-l ducă în salon și să-l așeze pe canapea. Apoi m-am dus la toaletă să mă spăl pe mâini și să umplu o carafă cu apă.

Când m-am întors, domnul Brown încerca din nou să se ridice, balansându-și picioarele peste marginea canape­lei. Picioarele au cedat sub greutatea lui și el s-a prăvălit peste perne.

— Domnule Brown, fiți amabil și faceți ce vi se spune. Ați suferit în mod clar un șoc și, mai mult ca sigur, o contuzie. […]

Cât i-a fost rău, am stat lângă el, ținându-i capul. Când a terminat, i-am dat să mai bea niște apă, înainte de a aduce un castron și o cârpă pentru a strânge voma.

— Îmi pare rău.

— Nu e cazul să vă cereți scuze.Din nou a început să tremure, gemând stins. Respirația i se transforma în bule de salivă care i se spărgeau pe buze. Când s-a oprit din tremurat, a rămas pe spate, holbându-se la tavan. I-am mai dat să bea apă. Auzeam gâlgâitul din gâtlej. Am așteptat amândoi să vedem dacă apa o să-i vină înapoi pe gât. Când a fost sigur că asta nu o să se întâmple, domnul Brown a început să spună altceva.

— Încercați să nu vorbiți, i-am zis.

Însă buzele lui continuau să se miște.

— Iepuri, a spus el, în cele din urmă, cuvântul părând să i se rostogolească din gură.

— Iepuri, domnule Brown?

— Iepuri, a repetat el mai ferm. V-am zis că nu-s buni pentru săpături, nu?

— Mi-ați zis, într-adevăr, deși nu cred că acum e mo­mentul potrivit să luăm de la capăt discuția.

— A fost vina mea. Ar fi trebuit să reduc terasamentele. Încercam să câștig timp, mă-nțelegeți. În felul acesta, totul cade de la o distanță mai mică. Însă pământul se mișcă atât de repede. Am crezut că până-aici mi-a fost.

Pentru o clipă, ochii i s-au încețoșat și i-a închis strâns. După câteva momente, i-a deschis din nou. Când i s-au limpezit suficient, s-a uitat atent prin cameră și apoi la mine, de parcă mă vedea pentru prima oară.

— Nu ar trebui să faceți asta, doamnă Pretty.

— Ce să fac?

— Asta!

— Credeți-mă, domnule Brown, am văzut cazuri mult mai grave decât al dumneavoastră.

— La ce vă referiți?

— Am fost infirmieră în timpul războiului.

— Într-adevăr? Cum așa? — Am lucrat într-un spital local, din apropierea casei familiei mele, în Lancashire. Acolo erau trimiși soldații din Franța. Cel puțin aceia care puteau fi transportați. Spuneți-mi, există o persoană

pe care ați dori să o contac­tez, să îi transmit că sunteți bine? Iertați-mă, nici măcar nu știu dacă sunteți căsătorit.

— Sunt căsătorit. Cu May.

— Ați dori să-i transmit un mesaj? I-aș putea trimite imediat o telegramă.

— Nu-i nevoie.

— Sunteți sigur? Nu aș vrea să audă ceva din altă parte și să se îngrijoreze nejustificat.

A clătinat din cap.

— Nu e genul care să-și facă griji.

Pe un scaun era un pled împăturit, pe care îl foloseam din când în când să-mi acopăr picioarele. L-am învelit cu el pe domnul Brown.

— Aș vrea să rămâneți aici cât timp doriți. Dacă vreți să dormiți, vă rog să o faceți. Când sunteți pregă­tit să vă mișcați sau dacă doriți ceva de mâncare, tre­buie doar să sunați din clopoțel. Îl las aici, lângă dumneavoastră.

După ce am așezat clopoțelul pe masa de lângă el, m-am îndreptat spre ușă. Dar înainte să apuc s-o deschid, a început să spună altceva. Gândindu-mă că avea să în­ceapă din nou să se scuze, l-am rugat, sau mai degrabă i-am spus, să se oprească.

— Nu, nu.

A dat din mână dezaprobator.

— Nu e vorba de asta.

— Atunci, despre ce?

A făcut o pauză, apoi a continuat.

— Am sperat că o să văd ceva.

— Să vedeți ceva?

— Când am fost îngropat.

— Nu înțeleg.

— Am crezut că o să văd ceva… Un semn sau așa ceva. Ca îngerul din Mons¹… Ceva de genul ăsta.

— Și ați văzut?

A clătinat din cap.

— Nu era nimic. Doar întuneric.

Tweet