Cum a apărut legătura dintre inimă și iubire? Cum a devenit inima simbolul suprem al iubirii și cum a evoluat acesta în decursul timpului, din vremea Scripturilor până în era emoticoanelor din social media? De ce este inima cel mai cunoscut simbol din lume? Răspunde istoricul Marilyn Yalom, soția psihiatrului și scriitorului Irvin D. Yalom, în cartea Inima îndrăgostită: O istorie neconvențională a iubirii.
Pictura, literatura, teatrul sau teologia ultimelor două milenii oferă, separat și împreună, un răspuns fascinant și deschid noi posibilități de a privi emoția umană supremă. Marilyn Yalom pășește cu atenție într-un muzeu nesfârșit, unde redescoperă îndrăgostiți și povești celebre sau uitate, mergând din Egiptul antic până în era Facebook-ului, într-o revizitare inedită a nesfârșitei istorii a iubirii.
„Atracția însăși exercitată de imaginea inimii îndeamnă la interpretări estetice, filosofice și psihologice. Simetria sa perfectă și culoarea îndrăzneață se adresează simțului frumosului din noi. Cele două jumătăți egale ale sale care se contopesc duc la ideea filosofică, dragă lui Platon, că orice ființă caută unirea cu sufletul său pereche. Iar la un nivel inconștient, lobii rotunjiți evocă imaginile sexuale ale sânilor și feselor. Din toate aceste motive, și nu numai, simbolul medieval al inimii a întruchipat diferite idei despre dragoste, pline de înțelesuri, pentru diferite grupuri de oameni în diferite epoci și locuri.“
1400–1464. British Museum, Londra, Anglia.
Marilyn Yalom (n. 1932) este istoric de origine americană, specializat în studii de gen. De-a lungul timpului, a predat la multe universități și institute de cercetare din Statele Unite ale Americii, printre care The Clayman Institute for Gender Studies de la Stanford University. Este autoarea unor volume care s-au bucurat de un real succes și au fost traduse în multe limbi: A History of the Breast, A History of the Wife, Birth of the Chess Queen. În anul 2013, cartea ei How the French Invented Lovea fost nominalizată la Premiul pentru Cea mai bună carte decernat de American Library, filiala Paris, și la alte distincții. Cel mai recent volum al său este The Social Sex: A History of Female Friendship, pe care îl semnează împreună cu Theresa Donovan Brown. Locuiește în Palo Alto, California.
Fragment în avanpremieră
La Biblioteca Bodleian din Oxford se găsește un manuscris neprețuit, intitulat Le Roman d’Alexandre (Romanul lui Alexandru), scris în dialectul francez din Picardia de către Lambert le Tort și terminat ulterior de Alexandre de Bernay. Copistul, Jean de Bruges, a semnat manuscrisul cu o înfloritură în 18 decembrie 1338, iar autorul anluminurilor, Jean de Grise, în 1344. Cu sutele sale de pagini minunat ornamentate, Le Roman d’Alexandre este una dintre cele mai frumoase cărți medievale cu picturi. Iar una dintre ilustrațiile sale se distinge ca fiind, fără umbră de îndoială, prima imagine emblematică a inimii care simbolizează dragostea profană.
Spre deosebire de ilustrațiile din Le Roman de la poire, cele din Le Roman d’Alexandre nu au, în general, legătură cu textul. Scena care conține imaginea inimii apare în marginea de jos a unei pagini decorate cu frunze, păsări pe ramuri și alte motive caracteristice anluminurilor franceze și flamande. În partea stângă o femeie întinde o inimă pe care, după cum se pare, a primit-o de la bărbatul din fața ei. Ea acceptă darul inimii, în vreme ce el își atinge pieptul, arătând astfel locul de unde provine aceasta.
Scena din partea dreaptă este foarte diferită: o doamnă îi întoarce spatele unui pretendent care îi oferă o pungă. Cele două cupluri prezintă o viziune didactică despre felul relațiilor pe care ar trebui – sau nu – să le aibă bărbații și femeile: una este pură și inspirată de sentimentele izvorâte din inimă, iar cealaltă este venală și bazată pe recompense materiale.
Manuscrisul lui Alexandre e plin de imagini cu tineri flirtând, sărutându-se, jucând șah, ascultând muzică interpretată la diferite instrumente. E, practic, un compendiu al activităților care aveau loc la curte și în orașele Franței și ale Flandrei. Pe lângă ele, mai există și imagini fantasmagorice, înfățișând maimuțe și alte animale exotice, precum și câteva scene vulgare, în care bărbații își arată fundul gol, într-un gest de sfidare. Majoritatea acestor scene nu au absolute nimic de-a face cu povestirea extrem de fantezistă, născocită în jurul figurii istorice a lui Alexandru cel Mare.
Începând din anii 1340, când au fost create ilustrațiile respective, inima stilizată s-a răspândit rapid peste tot. Iubire, love, amour, amore, Liebe devenise subiectul a nenumărate poeme, cântece și povestiri scrise în engleză, franceză, italiană și germană, dar și în alte limbi. De asemenea, era și subiectul a nenumărate rugăciuni, imnuri și acte de devoțiune catolice, în care caritatea oferea o alternativă religioasă ori un adaos față de dragoste. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, a apărut chiar și o zi anume a dragostei, ziua Sfântului Valentin, care se sărbătorea atât în Anglia, cât și în Franța. Cultura dragostei curtenești știa prea bine ce poate face cu o formă plăcută, care cândva servise cel mult drept decorație.
Imaginea inimii a devenit vizibilă nu numai în paginile manuscriselor, ci și pe numeroase obiecte de lux, precum broșe sau pandantive. Meșteșugarii din atelierele pariziene sculptau în fildeș ofrande ale inimii care împodobeau casetele de bijuterii și oglinzile femeilor, iar aceste opera erau apoi copiate de artiștii din țările învecinate.
Un suport de oglindă creat în nordul Italiei pe la 1390–1400, afl at acum la Institutul Smithsonian din Washington, D.C., e un exemplu minunat. Un bărbat nobil îi oferă doamnei sale o inimă perfect modelată, cu adâncitura total vizibilă, iar ea întinde brațul, drapat într-un veșmânt elegant, pentru a o primi. Cele două personaje stau în picioare, iar în fundal se văd dealuri, turnuri și copaci, totul fi ind înfățișat pe un obiect ale cărui dimensiuni sunt între șapte și zece centimetri.
Inima și-a croit drum și spre țesături și tapiserii care nu aveau doar valoare decorativă, ci protejau și de frig. O minunată tapiserie franceză, datând de pe la 1400, aflată azi la Luvru, înfățișează un îndrăgostit care își prinde inima, foarte mică, între arătător și degetul mare, ca pe o bucățică de ciocolată. El face cu îndrăzneală un pas înainte, întinzând un picior frumos, în timp ce doamna, așezată, își ațintește sfioasă privirea spre un câine, simbol al devotamentului. Așa cum stau într-o grădină a iubirii, în care toate animalele au o semnificație simbolică (șoimul reprezintă noblețea; iepurii sunt simboluri ale fecundității), bărbatul și femeia în veșminte somptuoase par nu atât îndrăgostiți, cât mai degrabă actori într-o gravură la modă; totuși inima lui, chiar
dacă foarte mică, poartă legământul iubirii.
O tapiserie germană de dimensiuni mari, aflată la Muzeul Orașului Regensburg (Figura 16), oferă un contrast interesant. Cunoscută drept „Tapiseria cu medalioane“ și datată 1390, aceasta constă în șase rânduri de medalioane, câte patru pe rând, fi ecare medalion fi ind înconjurat de un text în germană. Imaginile și textele vorbesc despre dragoste în diferitele sale deghizări: rugămințile dragostei, bucuriile dragostei, chinurile dragostei. Deși realizarea artistică e oarecum grosolană, ansamblul e impresionant și fi ecare medalion, luat individual, e fermecător și de o mare originalitate. Iar pentru scopul lucrării noastre, medalioanele cu inimi prezintă un interes special.
În rândul al patrulea, dedicat chinurilor dragostei, sunt două medalioane care o înfățișează pe Minnekönigin, zeița germană a dragostei, care trage săgeți în pieptul celui îndrăgostit. În primul medalion, Minnekönigin, care are aripi uriașe și o coroană regală, ține un arc din care a tras deja o săgeată care și-a atins ținta. Bietul fl ăcău zace cu săgeata în piept, ca și cum ar fi pe moarte, în poala iubitei sale.
Următorul medalion de pe același rând o înfățișează pe Minnekönigin tot cu coroană, dar de data aceasta aripile sunt atașate direct de inimă, care se afl ă în centrul scenei. Inima înaripată plutește, în aparență, dar de fapt este susținută dintr-o parte de săgeata din mâna lui Minnekönigin și, din partea cealaltă, de degetele îndrăgostitului. Și pentru a îndepărta orice confuzie în interpretarea scenei, textul din jurul medalionului spune: „Inima mea suferă… sub săgeata iubirii“ (Mein Herz leit Qual… vo(n) der Liebe Stral). Ideea că dragostea te lovește ucigător prin săgeata țintită de o zeiță poate, fi rește, să fie urmărită în timp până la Venus și Cupidon, deși Venus reîncarnată a primit caracteristicile dragostei curtenești, în special atributele germane, printre care și numele.
Pe lângă tapiseria franceză, cea germană pare mai degrabă ruda de la țară, deși a fost, de fapt, creată pentru a celebra căsătoria împăratului Wenzel I cu Sophie von Bayern în 1389. Dacă e așa, poate că ei și descendenții lor, precum și cei în proprietatea cărora s-a afl at în secolele următoare s-au bucurat atât de căldura oferită de tapiserie, cât și de lecțiile ei despre iubire.
Inima a devenit foarte răspândită ca motiv al iubirii mai ales în bijuterii. În secolele XIV–XV, industria franceză a bijuteriilor a produs numeroase broșe și pandantive în formă de inimă, inscripționate cu texte în limba franceză, precum „de tout cuer“ (din toată inima) sau „mon cuer avez“ (inima mea îți aparține). Un minunat pandantiv de aur este încrustat cu lacrimi pe o parte și cuvintele tristes en plaisir (tristețe în plăcere), pe partea cealaltă, ca o recunoaștere a faptului că deseori iubirea este dulce-amară.
O inscripție de multe ori regăsită pe bijuteriile făcute în Anglia, Franța și Italia era mottoul latinesc Amor vincit omnia (Dragostea învinge totul), un text din Vergiliu care apare pe broșa purtată de stareța din Povestirile din Canterbury de Chaucer, scrise pe la 1390. Iar în Troilus și Cressida, tot de Chaucer, cei doi iubiți schimbă o broșă descrisă ca având pe ea un rubin în formă de inimă.
Și inelele aveau de multe ori formă de inimă sau pietre de această formă și purtau inscripții similare. Un inel Italian datând din secolul al XIV-lea are un rubin ca o inimă, într-o montură de aur pe care e gravată iederă-agățătoare, simbol al fidelității, și poartă inscripția Corte Porta Amor (A face curte aduce iubire). Un altul, aflat în colecțiile Muzeului Victoria și Albert din Londra, conține un dinte de lup cioplit în formă de inimă, care e posibil să fi avut funcția de a ține primejdiile departe. Iar eu îmi amintesc bine un inel de argint cu două inimioare atârnate de el, pe care mi l-a dat un băiat din clasa mea când aveam treisprezece ani.
În secolul al XV-lea, imaginea inimii a continuat să prolifereze în multe moduri neașteptate. Și-a făcut apariția pe blazoane, pe cărți de joc, pe piepteni, inele, casete de bijuterii, sculpturi în fildeș, lăzi de lemn, pe mânerele săbiilor, în cimitire, în gravuri și xilogravuri și în mărcile tiparnițelor. Imaginea inimii a fost astfel adaptată pentru scopuri practice sau năstrușnice, majoritatea – deși nu chiar toate – având legătură cu iubirea erotică.
Tweet
