Este 28 martie 1980.

Un bărbat și o femeie fac cunoștință în Alexanderplatz și petrec o noapte împreună. Pe el îl cheamă Erik Xerri și este un actor cunoscut din Malta. Pe ea o cheamă Jutta Heim și e o chelneriță anonimă din Berlin. El face o obsesie pentru ea, iar ea dispare, înghițită de orașul neprietenos, de vremurile cenușii, de destinul imprevizibil și de imaginația îndrăgostitului.

Vreme de treizeci de ani, Erik Xerri îi trimite scrisori. La un moment dat, în speranța că o va regăsi, se întoarce într-o vizită în capitala Germaniei.

---

Fragment în avanpremieră

Stând în Café Mokaba, se uită afară și parcă simte în propria ființă pustietatea pieței.

Este deja martie, însă e tot vreme de iarnă. Polițiști în uniforme verzi patrulează dintr-o parte în alta a pieței, oprindu-se în fața fântânii de prost-gust, unde doi oameni citesc ceva, privind în depărtare și fumând țigară după țigară. Din când în când, din Centrum Warenhaus ies câteva femei cu sacoșe goale, iar polițiștii le studiază cu atenție, însă în cele din urmă își pierd orice urmă de interes și-și continuă patrularea. Alexanderplatz. Erik Xerri scoate portofelul, vrând să verifice câți bani mai are, și-și dă seama că poate cumpăra mult mai mult decât ce-i oferă meniul. Femeia tânără, cu părul blond, se apropie şi-l întreabă ce doreşte. Un suc de portocale şi un pahar cu apă. Ochii ei sunt ca două statui părăsite într-un spaţiu deschis, vast, au aceeaşi expresie pe care a văzut-o în metrou, înainte de a ieşi la suprafaţă şi de a ajunge în piaţă, unde a fost întâmpinat de frigul înţepător, de spaţiul larg, de cenuşiul ce domnea pretutindeni.

La Checkpoint Charlie văzuse aceeaşi expresie în ochii soldaţilor care îi analizaseră paşaportul – şi acolo cerul fusese plumburiu, iar tăcerea, stranie.

– La cât ieși din tură?

Ochii aceia stranii continuă să privească în față chiar și atunci când el le zâmbește.

– Te conduc eu până acasă, dacă vrei.

– Cine-a zis că stau singură?

– Dacă nu, poți să vii la mine, la hotel. E chiar aici, aproape, la câțiva pași. Dar cred c-ar fi mai bine la tine acasă, ar fi mai puțini care să caște gura, nu?

– La șapte.

– Atunci, la șapte sunt aici.

Nu-i plac deloc polițiștii și oamenii în uniformă. Văzând că bărbatul cu chelie protestează și calcă în picioare ciocolatele, furios, aruncă o privire spre soldatul cu pușcă semiautomată, care stă în dreptul ușii ce duce spre holul exterior. Își mușcă buzele. Imediat ce trece de ușă, le vede pe Mildred, care țopăie de colo colo, și pe Alexandra, care încearcă s-o convingă să stea locului.

Bucuria copilei, chipul ei zâmbitor.

– Da’ știu că ți-a luat ceva!

– A durat o grămadă să aducă scara pe care am coborât din avion.

– Și?

– Și pe urmă am stat la ditamai coada, fiindcă era un singur funcționar care să ne ștampileze pașapoartele.

– Și a durat mult și până au venit bagajele, nu?

– Păi, da, a durat ceva și la bagaje.

– Ți-au umblat prin lucruri?

– Normal!

Mildred se joacă alături cu ursulețul de pluș. Alexandra îl privește și zâmbește. Erik face cafea și încearcă, din nou, să-și amintească trăsăturile tipului care purta costumul acela de un cenușiu ce bătea spre maro-închis; cafeaua aburește, răspândind un miros ademenitor. Așezat la două mese distanță de el, cu ceașca pusă lângă farfurioară, tipul în costum cenușiu îi supraveghease fiecare mișcare. Apoi, imediat ce apăruse tânăra cu păr blond – cea care locuia în micul apartament de la etajul opt al unei clădiri de pe o stradă mult prea dreaptă, din cartierul Marzahn –, se foise imperceptibil pe scaun. Până și Erik Xerri se mișcase un pic, cu ceva mai multă siguranță de sine, e drept. Însă privirea fetei rămăsese neclintită, ațintită cu multă hotărâre asupra podelei. În ochii aceia se învolburase pasiunea cu doar câteva ore înainte. Chiar și atunci când erau pe jumătate închiși de plăcere emanau o fervoare care îl încurajase pe Erik să continue, să meargă și mai departe.

Îi asculta gemetele și răsuflarea tăiată, și-o imagina zâmbind și încruntându-se în același timp. În apartamentul acela cu două camere, Erik Xerri redescoperise iubirea și pierduse orice legătură cu timpul, cu trecerea firească a minutelor și a orelor. Câteva clipe pierduse chiar și legătura cu spațiul – era atât de transportat, încât a uitat că se afla pe un teritoriu străin. A face dragoste într-o țară străină îi dădea cu totul alte senzații decât a face dragoste acasă – așa cum și tăcerea era cu totul diferită într-un loc străin, așa cum și mirosul păturilor era cu totul altfel. Până și întunericul părea diferit. Femeia își dorise să stingă lumina înainte să fi apucat să se apropie de ea, iar imediat ce a apăsat pe comutator, în loc să simtă neliniștea și teama de a fi îngropat de viu în întunericul ca de smoală, Xerri a simțit o nerăbdare înfierbântată, ca un copil care de-abia așteaptă să descopere ce se află în cadoul frumos împachetat pe care îl ține în mână. Până și gustul ei era diferit – cu totul diferit de gustul Alexandrei, al Liz°ei, alciocolatei pe care se bucurase s-o savureze din nou, al cafelei. Totul era altfel, totul era mai bun.

– Crezi c-o să ne mai vedem vreodată?

– Mâine-dimineață trebuie să merg la muncă devreme.

– Cât de devreme?

– Trebuie să prind autobuzul de la șase. Rămâi aici acum. E târziu și nu te descurci să ajungi înapoi singur, dar mâine-dimineață va trebui să te trezești cu noaptea în cap. O să fac cafea, bine?

– Stai, lasă-mă pe mine s-o fac! Cum o bei?

Imediat ce a ieșit de sub pătură, a simțit îmbrățișarea de gheață a frigului. A scos un pachet de cafea pe jumătate gol din dulapul din aluminiu, a pus fierbătorul pe foc și a așteptat, cu fața întoarsă de la tânăra blondă, a cărei privire o simțea arzându-i spatele.

Tweet