Fragment în avanpremieră: O logodnă foarte lungă de Sébastien Japrisot

o-logodna-foarte-lunga (1)O noapte și o zi din iarna anului 1917. Cinci soldați azvârliți în Picardia înzăpezită, în tranșeele inamicului, se zbat să supraviețuiască. Cel mai mic nu are nici douăzeci de ani.

În cealaltă parte a Franței, după ce se instaurează pacea, Mathilde, care îl iubește, vrea să descopere adevărul.  Se luptă să-l găsească, mort sau viu, în labirintul în care s-a pierdut. Căutarea îi este o logodnă lungă în „les années folles” și ea va continua până la capătul speranței, într-un roman care te pune pe gânduri. Fermitate și fragilitate, acțiune și așteptare în destinul unei eroine greu de uitat și într-un roman care coboară în adâncimile sufletului.

Roman recompensat cu Premiul Interallié și scrisă în patru ani, după ce scriitorul a visat la ea două decenii, cartea spune o poveste de dragoste care ia forma unei investigații polițiste.

Romanul a inspirat filmul A very long engagement, cu cinci premii César și două nominalizări la Oscar, având-o ca protagonistă pe Audrey Tautou. 

 

Fragment în avanpremieră:


Bingo Crepuscul

August 1919.

Într-o zi, Mathilde primeşte o scrisoare de la o călugăriţă: un bărbat aflat pe moarte într-un spital, lângă Dax, vrea s-o vadă. Numele lui e Daniel Esperanza. Era sergent în armata teritorială. L-a întâlnit pe Manech în ianuarie 1917, pe frontul din Somme.

Ca şi înainte de război, Mathilde îşi petrece cea mai mare parte a timpului la Cap-Breton, în vila de vacanţă a părinţilor ei. Un cuplu de patruzeci şi cinci de ani, Sylvain şi Bénédicte, se ocupă de ea. O cunosc de când era o copilă. I se adresează cu dumneavoastră doar atunci când ea le trage vreo săpuneală.

După prânz, Sylvain o duce pe Mathilde cu maşina la spital. Ea e aşezată pe locul din faţă, iar „trotineta“ ei, cum o numeşte ea, în spate. Lui Sylvain nu-i plac spitalele, lui Mathilde nici atât, dar acesta arată aproape liniştitor, o clădire roz şi albă, sub nişte pini.

Daniel Esperanza stă pe o bancă, în fundul grădinii. Are patruzeci şi trei de ani, dar arată de şaizeci. Şi-a scos halatul. Transpiră într-o pijama cu dungi bej şi gri. Şi-a păstrat luciditatea, dar nu mai e atent la nimic. Prohabul desfăcut lasă să se vadă câteva fire de păr alb. De mai multe ori, Mathilde schiţează un gest, îndemnându-l să se încheie şi tot de atâtea ori el îi spune, cu disperare evidentă: „Lăsaţi, nu contează.“

Era exportator de vinuri de Bordeaux, în viaţa civilă. Cheiurile de pe Garonne, pânzele umflate, butoaiele de stejar, toate astea le-a cunoscut şi îi lipsesc, la fel şi două sau trei fete din Portul Lunii, despre care nu ştia, pe când era tânăr, că se vor dovedi, până la urmă, singurele iubiri din viaţa lui. În august 1914, mobilizarea nu l-a despărţit de nimeni, nici de tată, nici de mamă, morţi de mult, nici de vreun frate, nici de vreo soră, fiindcă nu avea, iar femei, în zona de război, era încrezător că va găsi pretutindeni.

Spune asta cu o voce fără timbru, roasă de ceea ce îl ucide. Nu chiar cu aceleaşi cuvinte, desigur, nu în faţa unei domnişoare ca Mathilde, dar nu-i greu de tălmăcit sensul: a fost întotdeauna doar un biet bărbat.

Îi aruncă lui Mathilde o privire mândră, ca să adauge că nu trebuie să se lase înşelată de aparenţe; înainte de boală, era înalt, puternic şi chiar dorit. O să-i arate o fotografie. Avea o înfăţişare impunătoare.

Apoi două lacrimi i se rostogolesc pe obraji.

Fără să le şteargă, zice: „Iertaţi-mă! Până de curând, nu ştiam nimic despre starea în care sunteţi. Albăstrea nu mi-a povestit. Şi totuşi, Dumnezeu ştie cât mi-a vorbit de dumneavoastră.“

Mathilde se gândeşte că ar fi bine să întrerupă şirul cuvintelor inutile de compasiune cu un oftat uşor. Aşa că oftează uşor.

El continuă: „Fără îndoială că înţelegeţi suferinţa mai bine decât oricine.“

Ea nu are braţe destul de lungi ca să-l scuture un pic, e la mai bine de un metru de el, se stăpâneşte şi să strige, de teamă ca şocul să nu-l întârzie să ajungă la esenţial. Se apleacă înainte şi îl zoreşte cu glas blând: „Vă rog, unde l-aţi văzut? Povestiţi-mi! Ce-a păţit?“

El tace, jalnic, ridat, cu pielea lipită de oase, sub o pulbere de soare cernută printre ramuri, pe care

Mathilde, crede ea, n-o va uita niciodată. În sfârşit, el îşi trece peste faţă o mână care nu poate îmbătrâni mai mult de-atât şi se hotărăşte.

Sâmbătă, 6 ianuarie 1917, când regimentul lui se afla lângă Belloy-en-Santerre, să pietruiască drumuri, a fost însărcinat de Prévôté1 d’Amiens să ducă cinci infanterişti, condamnaţi la moarte de tribunalul militar, până la o tranşee din prima linie, în sectorul Bouchavesnes.

Ordinul l-a primit de la comandantul său, un bărbat dur şi rece, în general, care acum i s-a părut neobişnuit de tulburat. Ba chiar i-a mărturisit înainte de a-l lăsa să plece: „Faceţi ce vi s-a spus, dar nimic mai mult, Esperanza. Dacă vrei să ştii părerea mea, jumătate din Înaltul Comandament ar trebui trimis la spitalul de nebuni.“

Mathilde îşi interzice să scoată vreun cuvânt, poate deja nici nu mai are voce.

1200p628_o-logodna_disponibil

Aşa cum i s-a ordonat, Daniel Esperanza a ales zece oameni din compania sa, toţi făcând de mult parte din armata teritorială, care i se păreau cei mai zdraveni, atât la minte, cât şi în rest. Şi-au luat puştile, cartuşe şi de mâncare. Şi-au tras pe mâneca mantalei, la fel a făcut şi el, banderola azurie care li se dăduse, cu litera P marcată cu negru. Esperanza le-a spus că asta însemna Prévôté sau Poliţie. La care un caporal, care îşi respecta sergentul, dar mai bea câte-un păhărel cu el, şi-a permis să replice: „Ei aş! Înseamnă prost, asta da.“ În acel moment, ştiau toţi că fuseseră desemnaţi să însoţească nişte condamnaţi la moarte.

„Şi să-i împuşcaţi?“ vrea să afle Mathilde, cum vrea să afle şi dacă Manech al ei era unul dintre cei cinci. Acum ţipă, parcă se şi aude ţipând, dar, de fapt, şi-a pierdut glasul.

Daniel Esperanza clatină din cap, clatină din capul său bătrân, cu păr de culoarea ceţei şi o roagă: „Tăceţi, tăceţi, nu i-am împuşcat! Vreau să vă spun că l-am văzut pe logodnicul dumneavoastră în viaţă şi că ultima scrisoare pe care aţi primit-o de la el mi-a dictat-o mie, eu v-am trimis-o!“

E-adevărat că ultima scrisoare de la Manech, datată 6 ianuarie 1917, nu era scrisă de mâna lui. Începea cu aceste cuvinte: „Azi nu pot să scriu, un camarad din Landes face asta pentru mine.“

Mathilde nu vrea să plângă.

Îl întreabă: „Sunteţi din Landes?“

El răspunde: „Din Soustons.“

Ea întreabă şi abia o şoaptă dacă i se ridică din măruntaie: „Manech era printre cei cinci, nu-i aşa?“

El lasă capul în pământ.

„Dar de ce? Ce a făcut?“

El zice: „Ca şi ceilalţi. Toţi erau condamnaţi pentru mutilare voluntară.“

El ridică o mână cu piele tăbăcită, maronie, brăzdată de vene tari.

Mathilde icneşte. Priveşte această mână, o priveşte fără a putea să articuleze vreun cuvânt.

Nu vrea să plângă.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.