În colecția Damen Tango a apărut „Scrisoarea de Crăciun”, de Emily Stone. Este o carte despre o dragoste tulburătoare, o pledoarie pentru viață și iubire.

Totul a început cu o scrisoare.

Și s-a sfârșit cu o poveste de dragoste.

În fiecare decembrie, Josie le trimite o scrisoare părinților săi pe care i-a pierdut cu mult timp în urmă, într-o noapte de Crăciun.

Întodeauna le scrie aceleași cuvinte: „Mi-e dor de voi mereu.“

Numai că, anul acesta, călătoria către cutia poștală îi este întreruptă brutal, când se izbește cu bicicleta de un străin misterios, Max, care îi va schimba cursul vieții.

Josie a crezut tot timpul că e singura persoană care nu sărbătorește Crăciunul, dar descoperă că și Max are motive întemeiate să facă același lucru, iar cei doi ajung să petreacă împreună sărbătorile. Îndrăgostită până peste cap, Josie e convinsă că și-a descoperit iubirea vieții, până când Max dispare fără urmă și fără să-și ia măcar rămas-bun.

Soarta îi va aduce însă din nou laolaltă, tot înainte de Crăciun. Oare vor reuși să rămână împreună de această dată?

Un roman care o să vă frângă inimile și pe care n-o să-l puteți uita!

PUBLISHERS WEEKLY

---

Fragment în avanpremieră

Josie stătea în ușa apartamentului, sub vâscul pe care Bia insis­tase să-l atârne acolo „pentru orice eventualitate“, și se zgâia, mută, la cutia pe care Oliver o strângea în brațe. Proptea ușa cu mâna și, o clipă, a fost cât pe ce să cedeze tentației de a i-o trânti în față, fața lui mincinoasă, infidelă și, acum constata, îngrozitor de simetrică.

Oliver și-a dres glasul.

— Știu că voiai să-ți recuperezi lucrurile, așa că m-am gândit să…

Ceva din expresia lui Josie l-a făcut să se întrerupă și să-și plece privirea spre cutia cu obiectele ei personale. A ezitat, a dat să i-o întindă, dar a lovit-o stângaci de tocul ușii.

— Bine, a cedat Josie.

Evitând să-i atingă mâna, a luat cutia, manevrând-o cu grijă. A gemut când a simțit că e mult mai grea decât părea. Firesc, erau lucruri adunate în doi ani, pe care le uitase sau le lăsase dinadins în urmă, ca să-și facă viața mai ușoară. Lucruri despre care, până acum câteva săptămâni, crezuse că nu aveau să plece de-acolo în viitorul apropiat, ținând cont că, probabil, mai devreme sau mai târziu, urma să se instaleze și ea alături de ele. La ce se gândise Oliver cât împachetase totul? Inițial, o implorase să nu pună capăt relației, dar acum era aici, încheind-o categoric el însuși.

Josie a strâns ferm din buze ca să le oprească tremurul și i-a întors spatele. Deasupra cutiei, rostogolindu-se încoace și-ncolo pe una dintre cărțile ei, parcă aruncați acolo în ultima clipă, se aflau cerceii strălucitori, în formă de ren, pe care Oliver i-i dăruise cu trei săptămâni în urmă, înainte de prânzul de Crăciun de la serviciu. Prânzul după care, în loc să plece împreună cu ea după ce au terminat desertul, rămăsese să bea și să flirteze cu o colegă. Prânzul cu ocazia căruia, în loc să vină acasă într-o oră, se dusese la colega cu pricina. Și se culcase cu ea.

Josie a pus cutia pe podeaua acoperită cu linoleum, lângă ușa dormitorului Biei. Mai târziu, a presupus că cerceii fuseseră darul lui de rămas-bun, cu toate că niciunul n-o știuse la momentul respectiv. Gândul îi revenise în minte de nenumărate ori începând din dimineața următoare, când, încă în pat, Oliver îi mărturisise ce făcuse. Acum îi săgeta creierul și ea se străduia să și-l reprime. Ideea că, dacă nu s-ar fi întors acasă imediat după prânz, poate că acum nu s-ar mai afla aici. Poate că ar sta cuibărită lângă el, pe canape­luța lui roșie, urmărind reluări ale episoadelor din Line of Duty și comandând mâncare thailandeză și o sticlă de vin alb. Poate că Oliver n-ar fi cedat ispitei pe nume Cara. Sau poate că ar fi amânat pur și simplu deznodământul până data viitoare când ar fi dat de un Prosecco și de o rochie roșie, mulată.

A inspirat prelung și s-a ridicat, jurându-și că o să arunce cer­ceii la gunoi cu prima ocazie. Când s-a întors, el era tot acolo, așa că s-a străduit să-și păstreze expresia impasibilă și să-și înghită no­dul care i se pusese în gât de furie. Oliver și-a vârât mâinile în bu­zunarele blugilor exagerat de strâmți și, legănându-se pe călcâie, s-a uitat peste capul ei prin apartament, de parcă-l vedea pentru prima dată. Josie și-a încrucișat brațele la piept și a ridicat din sprâncene. În niciun caz nu avea de gând să-i ușureze situația.

— Te simți… bine?

În cele din urmă, el i-a întâlnit privirea și, descifrându-i mesa­jul, s-a retras ușor. Bun. Înseamnă că ea își găsise căutătura aceea tăioasă. Josie a ridicat și mai mult din sprâncene. Nu s-ar fi mirat dacă i-ar fi dispărut deja sub breton, dar nu-i păsa. Refuza să se lase atrasă în orice conversație, fie ea și de complezență, după tot ce-i făcuse.

— Adică, după cele întâmplate astăzi la birou, voiam doar să mă asigur că…

S-a întrerupt din nou, aparent pierzându-și capacitatea de a rosti propoziții întregi. Josie își ținea brațele strâns încrucișate la piept, sperând cu disperare ca valul de căldură care o cuprindea să nu-i înroșească obrajii. Bineînțeles că avea să aducă subiectul în discuție. Bineînțeles că-și dăduse seama de ce dorise Janice să stea de vorbă cu ea. Unul dintre neajunsurile de a împărți biroul cu fostul iubit, pe lângă faptul că trebuie să-l vezi în fiecare zi, e că nu poți să minți și să pretinzi că la muncă totul merge strună.

— Mă simt bine, a răspuns ea scurt.

Însă, după felul în care ochii lui căprui s-au îmblânzit când privirea i-a zăbovit pe chip, știa că nu o crede. Și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, dorindu-și să se fi schimbat de rochia cu care fusese la birou, în dungi albe și negre, care acum i se părea prea strâmtă și deconspiratoare, de parcă s-ar fi întors acasă la două după-amiaza și n-ar fi făcut nimic timp de patru ore. Ceea ce, la drept vorbind, așa și era. Dar poate că Oliver nu avea să observe – niciodată nu acordase atenție ținutelor ei când erau împreună, iar pe Josie o încântase de-a dreptul faptul că lui nu părea să-i pese că ea poartă trening sau tocuri. Acum se întreba dacă nu cumva totul fusese o farsă, ținând cont cu cine se culcase.

Oliver a deschis gura, apoi a închis-o și a dat din cap, evident cântărindu-și mai bine vorbele, sprijinul binevoitor pe care tocmai avusese de gând să i-l ofere.

— Bine, a zis el pe un ton neutru, trecându-și mâna prin părul castaniu-închis, pleoștit, parcă lipit de cap, deși cărarea laterală pe care Josie știa că și-o aranjează în fiecare zi era ușor strâmbă. Dar știi că poți să vorbești în continuare cu mine, iubito, da? Eu încă…

— Nu-mi mai spune „iubito“! l-a întrerupt ea, ridicând o mână și oftând. Te rog, nu o face.

Nu voia să-l mai audă oferindu-i un umăr pe care să plângă, spunându-i că încă ține la ea. Pentru că, dacă i-ar fi păsat cu ade­vărat, nu s-ar fi culcat cu altcineva. Și categoric nu cu una dintre colegele lor, cu care Josie trebuia să dea ochii la birou, care se fâțâia de colo până colo pe niște tocuri absolut incomode, cu o siguranță sfidătoare.

— Da, a zis el, trecându-și o mână peste ceafă.

Și-a mutat privirea și a măsurat din ochi holul întunecat. Una dintre lumini licărea slab în capătul îndepărtat, subliniind cumva urâțenia covorului pătat, ce contrasta puternic cu linoleumul din apartamentul pe care Josie se străduia să-l mențină curat și strălu­citor. A inspirat și a privit-o din nou cu ochii lui căprui de Bambi, de care ea se îndrăgostise cu doi ani și jumătate în urmă, când in­trase dezinvolt în birou, suficient de încrezător încât să treacă drept atrăgător, și nicidecum enervant.

— Jose, uite, știu că te-am rănit și că nu crezi că mă vei putea ierta vreodată, dar nu suport să te știu singură aici, străduindu-te să faci față situației. Cred că, dacă am discuta, am…

Ea a clătinat din cap.

— Oliver, nu pot să fac asta acum.

El și-a coborât mâna pe lângă corp. În clipa aceea arăta atât de al naibii de înduioșător, cu umerii gârboviți sub haina neagră North Face, încât ei aproape că-i venea să cedeze și să-i pună o mână pe braț. Aproape. Până când și-a amintit că nu el era nedrep­tățit în toată povestea asta. Nu avea niciun drept să tot încerce să se strecoare înapoi în viața ei, să o facă să creadă că exagerează.

— Și nu sunt singură, a adăugat iritată. O am pe Bia.

— Corect.

A dat de câteva ori din cap, precum cățelul de jucărie pe care Josie îl primise cadou anul acesta, de Secret Santa. De-atunci, îl ținea pe birou în semn de apreciere, deși absolut fiecare persoană care se oprea acolo îl mișca la plecare, iar Josie îl urmărea involun­tar cu coada ochiului cum își încetinește balansul, în timp ce ea încerca să dactilografieze.

— Bine, a zis Oliver, dregându-și vocea. Atunci, presupun că ne vedem la petrecerea de marți? a întrebat, schițând un zâmbet ezitant și arătându-și dinții strâmbi, pe care Josie știa că îi urăște.

— Presupun că da, a răspuns ea, înăbușindu-și un suspin.

Petrecerea la care trebuiau să meargă cu toții, în ciuda faptului că avea loc în Ajunul Crăciunului.

Oliver a mai zăbovit un moment în prag și Josie s-a întrebat dacă aștepta cumva ca ea să cedeze, să-l îmbrățișeze ori să-l invite înăuntru. În fond, în decursul relației lor, ea fusese întotdeauna cea care făcuse compromisuri, stătuse în oraș până târziu, fiindcă el își dorise o ieșire seara, sau acceptase să meargă într-un city-break din acelea nebunești, în loc să se retragă undeva la țară. Amândoi știau că fiecare își are propriul rol de jucat. Dar acum lucrurile stăteau cu totul altfel. Oliver a ridicat privirea, a văzut vâscul care atârna trist deasupra lor și a roșit ușor. Josie a făcut o grimasă. O s-o omoare pe Bia!

— Păi, ne vedem atunci, presupun, a murmurat el.

S-a îndepărtat de ușă târșâindu-și picioarele, dar s-a mai uitat o dată în urmă, înainte ca ea să o închidă.

— Îmi pare rău, să știi, a zis și ochii de aceeași nuanță căprui ca ai ei nu au clipit nici măcar o dată. Știu că e un moment al naibii de prost și chiar…, a adăugat, clătinând din cap. Pur și simplu, îmi pare rău.

Josie a ezitat o fracțiune de secundă, strângând din buze și întrebându-se dacă ar trebui să spună ceva, să-i dea de înțeles că scuzele nu sunt de ajuns, să-l întrebe de ce, de ce acum, în această perioadă a anului despre care știa cât este de dificilă pentru ea. Să-l întrebe dacă se mai culcase cu Cara, dacă se va muta cu ea acum, că Josie nu le mai stătea în cale. Dar nu era în stare, nu știa dacă vrea cu adevărat să afle răspunsul. Așa că a dat din cap și a lăsat ușa să se închidă în urma lui.

A închis ochii o clipă, a lăsat capul pe spate și l-a sprijinit de ușă. Și totuși, a refuzat să dea frâu liber lacrimilor, a inspirat lent, strângând din pleoape ca să le alunge fierbințeala. Nu merită, și-a zis. Doar trecuse prin momente mai grele și supraviețuise, nu?

S-a îndepărtat de ușă și, oftând, și-a cărat cutia cu obiecte per­sonale până în dormitorul din capătul îndepărtat al holului. Era camera cea mai mare, fiindcă Bia insistase s-o ia ea, cu toate că amândouă plăteau aceeași chirie. A făcut o grimasă la vederea be­telii violet cu care Bia împodobise cadrul ușii. O bătea gândul să o dea jos, dar nu putea să o facă pentru că, în ciuda părerii ei, știa că Bia s-ar supăra.

Abia ce pusese cutia pe pat, când a auzit cheia răsucindu-se în ușa de la intrare. Că tot vorbea de lupoaică…

— Jose? Josie!

Glasul a fost urmat de zgomotul unor obiecte căzând, de zăn­gănitul cheilor și de niște înjurături puternice. Josie a scos capul pe ușa dormitorului și, fără să vrea, a izbucnit în râs când a văzut ge­anta multicoloră a Biei zăcând pe podea, cu conținutul împrăștiat pretutindeni, în timp ce tânăra își agita brațul înțepenit în haina pe care încerca să și-o dea jos. Văzând-o, Bia și-a ridicat mâna li­beră în care ținea o sticlă de vin.

— Am salvat esențialul, asta-i tot ce contează.

Cu grijă, a pus vinul pe treapta din pragul bucătăriei, apoi s-a eliberat de haină și a aruncat-o nepăsătoare în dormitor.

— Haide! Arăți de parcă ți-ar prinde bine un pahar.

Ascultătoare, Josie și-a urmat prietena în bucătăria-living și s-a cocoțat pe canapeaua la mâna a doua, în timp ce Bia cotrobăia după pahare prin dulap. Livingul era acum confortabil și avea un aer festiv – instalații de lumini mărgineau șemineul decorativ și ferestrele, pe măsuța de cafea din mijlocul încăperii se afla un cas­tron cu alune, iar într-un colț, un brăduț de Crăciun, decorat la întâmplare cu globuri albastre, argintii, roșii ori aurii și cu beteală, astfel că, dacă te uitai prea mult la el, te lua amețeala. Totul era opera Biei, cu excepția unei decorațiuni din brad – o lebădă mică, din lemn – pe care Bia i-o oferise lui Josie în primul an al convie­țuirii lor și de atunci, an de an, o obliga să o agațe în pom.

Ce noroc avusese Josie că Bia fusese una dintre cele patru per­soane cu care împărțise locuința când se mutase la Londra! Nu cunoștea pe nimeni aici, așa că trebuise să opteze pentru varianta împărțirii unui apartament închiriat, alegându-l după o vizionare de douăzeci de minute a casei și o conversație stânjenitoare cu cei­lalți chiriași. Vitalitatea Biei o atrăsese spre acel prim loc, iar acum, opt ani mai târziu, locuiau tot împreună, deși în alt apartament.

— Așadar, m-am întâlnit cu piticul când cobora scările, a început Bia, punând un pahar cu vin roșu în fața lui Josie și sprijinindu-se de tejgheaua care despărțea livingul de bucătărie.

La un metru patruzeci și cinci, cât măsura ea, Bia nu prea era în măsură să poreclească pe cineva „pitic“, dar întotdeauna fusese sigură că Oliver era complexat că e cu câțiva centimetri mai scund decât iubita lui. Poate că avea dreptate, și-a zis Josie, ținând cont că numita Cara era minionă, nicidecum înaltă și dizgrațioasă ca ea.

Josie s-a încruntat nemulțumită la Bia, care era deja la curent cu despărțirea lor și cu felul în care Oliver îi mărturisise totul când Josie, încă în pat, abia se trezise și nici măcar nu se îmbrăcase.

— Vrei să vorbim despre asta? a întrebat-o Bia.

— Nu mai e nimic de zis, a zis Josie, ridicând din umeri. Mi-a adus lucrurile, atâta tot.

— Ce drăguț din partea lui! a pufnit Bia.

— Chiar așa.

Bia a luat o gură de vin, a închis ochii și a gemut cu o plăcere parțial disimulată.

— Slavă Domnului! a oftat ea. Jose, jur că, dacă-mi mai oferă cineva un pahar cu vin fiert, îi arunc cu apă clocotită în ochi!

— Ce s-a întâmplat cu Bia cea jovială și petrecăreață? a întrebat-o Josie ridicând din sprâncene.

— Oh, e tot acolo, însă vrea șampanie, nu alcool fiert.

Recunoscătoare, a mai luat o gură de vin și Josie a sorbit din al ei.

— E bun.

— Malbec, a precizat Bia zâmbind. Ca pregătire pentru călăto­ria de mâine.

— Poftim? s-a încruntat Josie.

— Să nu-mi spui c-ai uitat.

Josie a ezitat, ca o căprioară surprinsă de lumina farurilor. — Argentina! a strigat Bia și vinul s-a apropiat periculos de buza paharului când l-a ridicat în aer. Îți amintești? Tu m-ai încu­rajat să-mi urmez visul. Așa că mă duc să-mi găsesc pofta de viață, să petrec Crăciunul pe plajă și apoi să sărbătoresc Anul Nou în Buenos Aires. Doar ți-am povestit, a insistat ea.

— Da, dar nu credeam că…

Josie nu și-a terminat propoziția. E adevărat că o îndemnase pe Bia să-și vadă de viață, presupunând la momentul respectiv că ea își va petrece Crăciunul cu Oliver, așa cum plănuiseră, dar nu cre­zuse că prietena ei își va face cu adevărat o rezervare. Bia avea în­totdeauna planuri mărețe, pe care nu le ducea niciodată la îndeplinire – în vară, renunțase la o tabără de yoga de o lună în Spania, hotărând că, practic, nu-i prea plăcea yoga, apoi se înscri­sese la cursuri de actorie la Londra, după care își dăduse seama că nu și le permite, iar când își zisese că ar fi genial să câștige niște bani de-acasă, din vânzarea unor produse de înfrumusețare, aflase că, de fapt, activitatea cu pricina presupune destul de mult efort.

— …iar când mă voi întoarce, îmi voi fi dat seama, în mod miraculos, ce vreau să fac cu viața mea și voi putea să renunț la oribila slujbă de asistent manager.

Tweet