Fragment în avanpremieră: Viața complicată a lui Oona, de Margarita Montimore

Cum ar fi dacă în fiecare dimineață de Anul Nou te-ai trezi în același corp, dar în altă perioadă și la altă vârstă? Cum ți-ai trăi viața?

Viața Oonei Lockhart se schimbă atunci când descoperă că, anual, în noaptea de Revelion, va călători, aleatoriu, în timp. Cine va fi, oare, anul următor? O mare filantroapă? O călătoare prin toate colțurile lumii? Soția unui bărbat cu care nu a făcut cunoștință încă?

În situații si medii diferite, de vârste diferite, dar mereu aceeași, așa este Oona Lockhart și aceasta este viața ei complicată, surprinzătoare și de-a dreptul magică.


Fragment în avanpremieră:

Oona încetase de ani buni să mai aibă încredere în oglindă. La urma urmei, ea nu spunea decât o fărâmă din poveste.

Asta nu sunt eu. Eu nu sunt femeia asta.

Da, oglinda arăta trecerea timpului, dar punea în umbră adevă­rata călătorie făcută de inima ei. Fața plină de riduri, kilogramele în plus, părul vopsit pentru a ascunde firele cărunte. În fiecare an corpul era al ei, dar mintea nu era în armonie cu înfățișarea. Se străduia mereu să recupereze, încerca să rearanjeze fragmentele în­vălmășite ale vieții ei.

Nu era vina nimănui că dăduse nas în nas cu viitorul prea de­vreme. Ar fi trebuit să mai treacă zeci de ani până să poarte această rochie de înmormântare.

Oona și-a trecut lanțul colierului printre degete și rotițele de aur din mecanismul pandantivului au scânteiat în lumina soarelui.

La început, anii pierduți erau un chin, pierderea bruscă, de nesuportat. Și când i se înapoia timpul răpit, acesta era de fiecare dată rearanjat. Mereu i se lua altceva. Sau altcineva. Dar viața avea un sistem al ei de contrabalansare, iar perioadele rele erau temperate de întâmplări norocoase. Chiar și în această zi apăsătoare, delicii ascunse așteptau să compenseze suferința. Trebuia doar să aibă răb­dare, să rămână deschisă.

Pentru Oona, pendulul putea oscila în orice direcție; anul viitor, fața din oglindă ar putea fi mai bătrână sau mai tânără. Era versiu­nea cea mai apropiată a nemuririi pe care și-o putea imagina, o ruletă existențială, deși roata avea să înceteze, în cele din urmă, să se mai învârtă.

Am să-i văd din nou pe toți. În cele din urmă. Și am să-i pierd pe toți. Din nou.

Încerca să accepte verdictul actual al oglinzii, să se privească așa cum era aici și acum. Să fie aici, acum. Dar astăzi, când pierderea suferită era îngrozitoare și amenința să o înghită cu totul, și-a îngă­duit să evadeze din acest moment și să deruleze filmul înapoi, la o secvență mai luminoasă. Rochia ei ștearsă a fost înlocuită de una cu paiete. Dormitorul ei a devenit un subsol îmbrăcat în oglinzi. O încăpere inundată de muzică, de culoare și lumină. O dragoste ca o supernovă. O petrecere fără pereche.

Încă pot îndrepta lucrurile.

Într-o bună zi avea să reînnoade firul și să se întoarcă la petre­cerea aceea. Nu va fi o a doua șansă, doar o continuare a ceva în­trerupt. Nu se știe când se va întâmpla.

Într-o bună zi.

— Ești gata?

PARTEA ÎNTÂI

„THE PARTY’S OVER“1

1982: 18/18

„The Party’s Over“ – melodie lansată de Nat King Cole în 1957 (n. red.).13

Petrecerea se derula parcă după un scenariu de film: pahare din plastic și sticle de bere se înclinau într-un ritm sincopat; gru­puri de oaspeți clătinau din cap și dansau pe o coloană sonoră new wave, ca și când podeaua ar fi fost o trambulină uriașă, o panglică formată din râsete amețite de băutură, care flutura dintr-un capăt în celălalt al camerei. Poate că era doar un subsol din Brooklyn, cu pereții îmbrăcați în oglinzi și mochetă cafenie, dar în seara aceea pentru ei era Studio 54, era Palladium, era Danceteria. Un grup de numai cincizeci de persoane (dar produ­când zgomotul și având energia câtorva sute, majoritatea studenți aflați în vacanța de iarnă) venite să sărbătorească revelionul și aniversarea vârstei de nouăsprezece ani a lui Oona Lockhart. Și care își făcuseră apariția în stil mare: piele și volane, paiete și plasă, țesăturile modeste lepădate în favoarea unora care luceau, scli­peau, explodau în culori țipătoare. Ținutele cochetau cu moda glam, goth, new wave și punk, chiar dacă cei care le purtau refu­zau să fie etichetați ca aparținând unui singur curent.

În colț, Oona stătea în genunchi lângă combina stereo, căutând într-o ladă de discuri. S-a oprit să-și verifice ceasul, un cadou de aniversare de la iubitul ei, Dale. Nu avea secundar, dând astfel iluzia că timpul se mișcă încet, chiar oprindu-se la răstimpuri. O singură linie diagonală neagră tăia în două fața argintie punctată cu mici stele negre: 21.15. În mai puțin de trei ore vor intra în anul 1983 și ea va fi cu un an mai în vârstă.

S-a ridicat cu un disc în fiecare mână, în timp ce spre ea s-a îndreptat Dale, înalt și cu ochii umbriți de pleoapele grele, care-i puneau în evidență tenul auriu moștenit de la mama lui braziliancă, părul inelat pieptănat spre spate și dat cu gel la tâmple. Văzându-l, a început să respire precipitat.

— Bună, frumoaso. Ce ai acolo? a întrebat el, arătând spre discuri.

— Nu mă pot hotărî pe care să-l pun în continuare. Yaz sau Talk Talk?

Cu umerii încordați, ridica și cobora discurile de parcă le-ar fi cântărit.

— N-am văzut niciodată pe cineva să ia așa în serios alegerea unui disc. E de-a dreptul adorabil.

A sărutat-o scurt pe obraz.

— Ce-ar fi să fac eu pe DJ-ul mai departe și tu să te duci să dansezi? O să le pun pe amândouă.

L-a lăsat să-i ia discurile, dar umerii i-au rămas încordați.

— Bine. Trebuie doar să mai aduc de sus niște șervețele și gheață.

— Mă ocup eu și de asta. Singura ta treabă este să te bucuri de petrecere.

I-a făcut cu ochiul, dezmințind tonul sever.

Dintr-odată, la etajul de deasupra s-a auzit o bufnitură îndesată, urmată de zgomot de sticlă spartă. Toți s-au oprit din dans și s-au uitat spre tavan. Era oare un intrus zgomotos? Ceva aruncat pe fereastră? Oona și Dale s-au repezit la baza scărilor.

— Stai aici, mă duc eu să văd ce este, i-a poruncit Dale.

— Vin și eu cu tine.

A spus-o cu o fermitate forțată, invadată de senzația glacială că se prăbușește. „Doamne, să nu se întâmple din nou!“

Dale s-a oprit pe scări, întorcându-se spre ea.

— Sunt sigur că nu e nimic. Dar dacă asta te face să te simți mai bine, o să-l caut pe Corey, să controlăm împreună.

— L-am găsit, a zis Oona arătând peste umărul lui

Sus, în capul scărilor, silueta slăbănoagă al lui Corey era îndoită de spaimă; țepii negri ai pieptănăturii lui inspirate de cununa Statuii Libertății îi aruncau pe față umbre geometrice.

— Frate, îmi pare tare rău. Le arătam câteva mișcări de dans fetelor ăstora și m-am împiedicat de covor. Am căzut peste măsuța ta de cafea și… s-a spart. N-a pățit nimeni nimic, sunt eu idiot. Curăț mizeria și o să cumpăr o măsuță nouă. Promit.

În spatele lui Corey se tupilau două mignone rimelate la greu și îmbrăcate în rochii de lame, ca metalul lichid.

Dale a urcat tropăind restul treptelor. Respirația lentă și reținută îi umfla pieptul; în vremea asta, Oona s-a strecurat pe urmele lui și i-a atins spatele. În cele din urmă, el a oftat și a spus:

— Ei, nu-i o petrecere adevărată până nu se sparge ceva, nu?

S-a tras într-o parte, făcându-le semn lui Corey și fetelor să treacă.

— Curăț eu. Tu doar ai grijă să nu mai spargi și altceva.

Cei trei au coborât spăsiți scările, iar Oona l-a urmat pe Dale în bucătărie.

El luat o mătură și un făraș și a mormăit:

— Nu se cuvine ca oaspetele de onoare să se ocupe de curățenie. Rezolv eu cu mizeria.

— Lasă-mă să te ajut. Abia dacă te-am văzut de când a început petrecerea.

Oona a scos un sac de gunoi de sub chiuvetă.

— Știu, a răspuns Dale, înmuiat de amabilitatea ei.

Și-a coborât vocea până la o șoaptă răgușită.

— Tot e bine că ne-am văzut suficient un pic mai devreme.

Au râs încet, complice.

— Cred că, la un moment dat, a văzut suficient și poștașul.

S-a înclinat spre Dale și și-a frecat nasul de gâtul lui, inspirând parfumul proaspăt de Drakkar Noir și de gel de păr Dep.

— Așa ne trebuie dacă nu tragem draperiile.

— Și asta e mai puțin jenant decât când a intrat mama ta peste noi săptămâna trecută, a completat Dale.

— Aa, a devenit și mai jenant după ce ai plecat.

Oona a tresărit amintindu-și.

— De îndată ce s-a asigurat că iau în continuare anticoncepți­onale, s-a oferit să-mi împrumute manualul The Joy of Sex.

— Demențial!

Hohotul strașnic de râs l-a făcut să-și dea capul pe spate.

Oricât ar fi vrut să i se alăture, nu a izbutit decât să schițeze un zâmbet. Faptul că avea o mamă fără prejudecăți prezenta unele avantaje, dar Oona ar fi preferat mai multe opreliști. Tatăl ei, bancher de profesie, i le stabilise până la vârsta de unsprezece ani (sarcini gos­podărești săptămânale, planuri de studiu, timp limitat la televizor), dar, după moartea lui, a trebuit să-și impună singură anumite re­guli. Ceea ce a lăsat-o pe mama ei, stewardesă devenită agent de turism, să preia rolul de prietenă, mai degrabă decât de părinte. Ea o tachina adesea pe Oona că ia lucrurile prea în serios, fie că era vorba despre cursurile de la facultate, despre repetițiile cu trupa sau chiar despre relația ei cu Dale, îndemnându-și fiica să fie, măcar din când în când, tânără și frivolă. De parcă era imposibil să iei în serios un lucru și, în același timp, să-ți facă plăcere. De parcă să fii tânăr însemna să fii un zăpăcit.

— Am o idee, a spus Dale, lăsând să cadă cu zgomot mătura și fărașul.

Plimbându-și mâna peste solzii rochiei ei cu paiete, i-a tras fer­moarul în jos câțiva centimetri și a murmurat:

— Ce-ar fi să mergem sus?

I-a sărutat umărul gol și și-a strecurat degetele pe sub tivul ro­chiei ei, până sus pe coapsă.

— Am putea să stăm întinși sub stele…

„Stelele“ despre care vorbea erau înăuntru, pe tavanul dormito­rului lui împânzit de cabluri și de fire de telefon pe care le adunase din magazinul de electronice al tatălui său și le stropise cu vopsea fosforescentă, creând un efect cosmic tridimensional. Prima dată când văzuse acel tavan, Oona scosese o exclamație de mirare; și acum, după doi ani, încă i se părea uimitor. Fără a mai vorbi de bărbatul ale cărui sărutări coborau tot mai jos pe gât.

— Sună ispititor, dar ar fi nepoliticos față de ceilalți.

Vrând-nevrând, a oprit mâna care îi urca mai departe pe coapsă.

— Prinsă cum sunt între școală și trupă, de o grămadă de vreme nu v-am văzut decât pe tine, pe Corey și pe Wayne.

— Am văzut o grămadă de lume la clubul CBGB acum câteva săptămâni.

— Da, dar eram atât de ocupați cu recitalul de sărbători și în­tâlnirea cu managerul celor de la Factory Twelve, încât abia dacă am apucat să vorbim cu prietenii noștri.

— Ținând cont de ce a ieșit din asta, nu cred că i-a deranjat. Știi ce ar însemna un astfel de turneu pentru trupa noastră? După ce i-au însoțit pe Pretenders în turnee, cântând în deschidere, Factory Twelve au semnat cu Chrysalis și primul lor single tocmai a ajuns în Top 40.

— Dar nu se compară totuși cu Pretenders. Adică, nu este ca și cum o să ajungem și noi să concertăm pe stadioane.

— Corect…

A rostit cuvântul făcând un pas înapoi și ridicând din sprâncene.

— Dar noi nu am cântat niciodată pentru mai mult de câteva sute de oameni; nici măcar nu am depășit granița zonei metropo­litane. Iar Factory Twelve încă pot deveni mari de tot. Șansa de a cânta în deschiderea turneului lor de primăvară este una cu care majoritatea trupelor nu se întâlnesc niciodată. Credeam că ești încântată.

— Sunt. Doar că… nu sunt…

Se silea să nu se bâlbâie.

— Sunt entuziasmată, dar și puțin speriată. Să vizitezi orașe noi, să cânți în locuri mai mari…

— Nu e numai asta, a spus el, dând din cap atotștiutor. Nu trebuie să te ascunzi de mine, să știi.

A simțit un gol în stomac. Dale știa?

— Ce anume ascund de tine?

— Ești încă zdruncinată de jaful de după petrecerea lui Wayne. Am văzut cum ai tresărit la zgomotul de sticlă spartă de mai de­vreme. Ai crezut că e un hoț. Și te îngrijorează turneul, te temi că s-ar putea să se întâmple iar ceva rău.

— Aa!

A inundat-o un val de ușurare, ca jetul unui robinet deschis la maximum.

— Ce să zic, chiar a fost îngrozitor.

Se întâmplase cu o lună în urmă, în metroul cu care se întorceau din Bensonhurst. La început râsese văzându-l pe bărbatul care se apropia de ei, pentru că purta ochelari de înot. Dar s-a oprit din râs când acesta a scos un șiș.

Dale a tras-o mai aproape de el și a șoptit, coborând vocea cu câteva note:

— Ascultă-mă, nu ți s-ar fi întâmplat nimic. Eram gata să fac orice ca să te apăr. Să încasez o lovitură de cuțit, un glonț, orice.

— Slavă Domnului că nu a vrut decât banii.

Ea s-a înfiorat, amintindu-și cum rămăsese încremenită și cum trebuise Dale s-o caute în buzunarul hainei ca să-i scoată portofelul și să-l predea atacatorului cu ochelari caraghioși.

— Și ce bine că nu purtam ceasul în noaptea aia!

— Nu ți se va întâmpla nimic rău în turneu. Cât timp ești cu mine, ești în siguranță.

Promisiunea i se citea și în privirea neclintită, și în linia fermă a maxilarului.

— Știu.

A răspuns cu vocea sugrumată, auzindu-i vehemența.

— Nu trebuie să încasezi un glonț ca să mi-o demonstrezi.

Și-a plimbat un deget peste nasul lui coroiat.

— Sunt gata să încasez și o lovitură de ciocan, dacă vrei să mi-l îndrepți.

Cu toată atitudinea lui în general nonșalantă, nasul era singura parte a corpului de care se simțea jenat.

— Șșt! Sunt înnebunită după nasul tău. Și nu doar din cauza a ceea ce se spune despre nasurile mari.

Și-a trecut mâna peste catarama curelei lui, dornică s-o lase să alunece mai jos, dar s-a oprit; ar fi fost prea ușor să piardă noțiunea timpului.

— Hai să ne ocupăm de mizeria asta. Dar, mai întâi, capăt puțin ajutor?

Dându-și părul lung și castaniu peste umăr, și-a oferit spatele dezgolit pentru ca el să-i poată închide fermoarul rochiei.

— Crezi că ar fi trebuit să facem o repetiție mai lungă înainte? Știu că în seara asta cântăm doar pentru prieteni, dar tot vreau să fac impresie bună.

Odată, după un recital, auzise pe cineva spunând că e „bunuță, dar nu chiar noua Joan Jett“. Oona nu îi prea dădea dreptate: dacă i s-ar da șansa, ar putea fi mai bună la chitară decât la clape, iar pe partea de voce stătea la fel de bine ca Dale, dar acel comentariu îi rămăsese în minte.

Când s-a întors cu fața spre el și și-a terminat de aranjat rochia, Dale a scos un mic fluierat.

— Doamne, arăți trăsnet! Nici n-ai idee.

Chiar și sub lumina aspră de neon din bucătărie, pielea lui stră­lucea când a clătinat din cap cu admirație.

Țintuită de intensitatea privirii ochilor lui întunecați, a rămas fără cuvinte și o exaltare ca indusă de narcotice i-a inundat venele. A izbutit doar să-l strângă de mână ca răspuns.

Dale s-a tras mai aproape și i-a susurat în ureche:

— Și să știi că faci întotdeauna impresie bună. Pe mine m-ai im­presionat de când te-am văzut prima oară. Și fiecare minut pe care îl petrec cu tine este ca un nou apogeu al vieții mele nenorocite.

În salon, măsuța de cafea devenise doar un morman de contor­sionate bucăți de metal cromat și de cioburi de sticlă.

— Cretinul ăsta de Corey, a bombănit Dale. Și te mai miri de ce zic să găsim un alt baterist.

În timp ce adunau cu grijă metalul contorsionat și bucățile de sticlă, Dale și-a continuat refrenul deja familiar.

— Începe să-și piardă controlul. Nu știu dacă a mai consumat cocaină, dar chiar și doar băutura este o problemă. Nici măcar nu avem un contract cu o casă de discuri și el deja se poartă de parcă ar fi Keith Moon. Poate ar trebui să-l înlocuim acum, înainte să ne dea peste cap turneul.

— Nu poți să-l dai afară. Face boacăne, dar este un baterist grozav și iubește trupa. Oona i-a netezit fruntea încruntată: Încearcă să ai mai multă încredere în el.

Întors la subsol, Dale s-a îndreptat spre platane și Oona și-a turnat ceva de băut. Sorbea șampanie ieftină dintr-un pahar din plastic și se uita la adunătura pestriță din fața ei.

A simțit o bătaie pe umăr.

— Ce-i cu fața asta abătută?

Era Wayne, îmbrăcat în piele roșie din cap până în picioare; părul lui, ondulat permanent în stil afro, sclipea în lumină.

— Nu sunt abătută.

Dar în vocea ei era totuși o notă defensivă.

— Ei, haide! De obicei, dansezi până nu mai poți și zâmbești ca o nebună. Ce s-a întâmplat? Te-ai certat cu Dale?

— Bineînțeles că nu. Mă gândeam cât de dor îmi va fi de toți.

S-a grăbit să adauge:

— Când vom fi plecați în turneu.

— Nu prea te cred, dar nu insist.

Oona a arătat spre paharul gol.

— Trebuie să fac plinul. Mă întorc într-o secundă.

S-a îndepărtat de Wayne, cu gura uscată, simțind cum unduiește în ea o ușoară senzație de greață. Ceea ce îi trebuia cu adevărat era un loc în care să-și liniștească gândurile și să le lase deoparte, ca să se poată pierde în atmosfera festivă.

Vizavi de scările de la subsol era baia. A bătut la ușă și, pentru că n-a primit niciun răspuns, a răsucit mânerul și a pășit înăuntru; Corey era aplecat deasupra chiuvetei.

— Ce dracu’?

S-a îndreptat iute de spate, cu ochii holbați.

— Hopa, scuze…

Atunci Oona a văzut oglinda de mână pe care era presărat un praf alb. A închis ușa după ea și a încuiat-o.

— Pe bune?

— Nu este o obișnuință, jur.

I-a văzut, estompate din pricina mișcării, mâinile albe, panicate, fluturând pe fundalul portocaliu al salopetei.

— Așa ai spus și după ce ne-ai distrus spectacolul de la Hoboken. Vrei să ieși din trupă?

— Bineînțeles că nu. Crezi că vreau să fiu chelner la Beefsteak Charlie’s toată viața?

— Nu știu. Ce știu e că Dale a renunțat la facultate pentru a se concentra asupra trupei și l-a convins pe Wayne să facă același lucru. Știu că așteaptă și de la mine să-mi iau un semestru liber de la Stern ca să merg în acest turneu. Dacă vrei să participi, trebuie să începi să iei lucrurile mai în serios.

„Poate ar trebui să-mi urmez și eu sfatul.“ A tresărit, șocată de propria ipocrizie.

— Ce crezi că s-ar întâmpla dacă Dale sau Wayne ar vedea scena asta?

Cu fața contorsionată de suferință, Corey s-a lăsat să cadă pe scaunul acoperit cu capac al closetului.

— Nu se poate să le spui. Trupa asta este totul pentru mine.

— Știu, a răspuns Oona, aplecându-se deasupra lui, cu mâinile în șolduri. Dar politica trupei e să nu folosim droguri puternice. Am fost cu toții de acord. Dacă nu o poți respecta, poate ar trebui să pleci acum, așa încât ei… noi să avem timp să găsim un nou baterist înainte de turneu.

Împinsă de un sentiment de vinovăție, a smuls un pătrat de hârtie igienică și i-a șters niște fire de praf rămase sub nas.

— Am să-mi țin gura, dar trebuie să-ți vii în fire.

— A fost ultima dată. Zău.

S-a dus la chiuvetă, a clătit oglinda de mână de cocaina rămasă și apoi i-a arătat-o.

— Uite, vezi?

Propriii ei ochi, de culoarea alunei, conturați puternic cu der­matograf negru și grei de îngrijorare, au privit-o din oglindă.

— Să nu mă dezamăgești.

Cuvintele îi erau adresate ei înseși, în aceeași măsură ca și prie­tenului ei.

Acesta a mai turuit niște promisiuni, i-a aruncat un zâmbet recunoscător și a plecat.

De cum a rămas singură, spațiul închis i s-a părut încins, apă­sător. Poate câteva minute de singurătate, sus, la etaj, aveau s-o remonteze.

Era așa de chitită să părăsească subsolul neobservată, încât nu a băgat de seamă silueta de la baza scărilor, până când aproape s-a ciocnit de ea. Oona s-a oprit brusc, când mai lipseau doar câțiva centimetri ca s-o trântească la pământ pe cea mai veche prietenă a ei. S-a folosit însă de elanul mișcării ca s-o cuprindă pe fata buimă­cită într-o îmbrățișare.

— Pam! Nu pot să cred că ești aici! Speram că vei apărea în cele din urmă la una dintre petrecerile astea.

Fata a scos o exclamație admirativă privind-o pe Oona și și-a rotit ochii prin încăpere.

— Nu mă așteptam ca toată lumea să arate așa… ca din filme.

Dacă ceilalți invitați încercau să arate mai în vârstă decât erau și mai progresiști, Pam era cu câțiva ani în urmă atât în privința modei, cât și a maturizării. Părul îi era tuns așa cum îl purta Dorothy Hamill1 când a câștigat aurul în ’76; umerii ei înguști se pierdeau sub gulerul alb, rotund zis Peter Pan, al rochiei din catifea maro, fața pistruiată era nefardată, cu excepția unei urme de balsam de buze.

— Poate că n-ar fi trebuit să vin.

— Ce tot spui acolo? Ești frumușică foc.

Prinzând-o de mână pe prietena ei, Oona a tras-o ușor după ea.

— Să-ți fac cunoștință cu toată lumea.

Dar Pam nu s-a clintit.

— Am sunat la tine acasă mai devreme și am reușit să vorbesc cu mama ta. I-am spus că îmi închipui cât de mândră este și că probabil că o să-i fie foarte dor de tine, iar ea a rămas de-a dreptul interzisă. Nu i-ai spus despre Londra?

Pentru Oona, cuvântul a fost ca o injecție cu adrenalină în inimă. Schimbând direcția, a tras-o pe Pam departe de petrecere și apoi în sus pe scări, până în bucătăria goală.

— Doamne, Oona, mi-ai dislocat umărul pur și simplu!

— Nimeni nu știe despre Londra. Nici mama, nici măcar Dale.

— Și de ce nu?

S-a tras de lobul urechii, un tic nervos dobândit încă din copilărie.

— E greu de explicat.

Oona avea gâtul atât de uscat, încât abia putea vorbi.

— Stai așa.

A scos o Cola din frigider. S-a auzit un pocnet metalic când a deschis cutia și spuma a dat pe dinafară. A sorbit grăbită, ca să potolească șuvoiul care se scurgea.

— Nu am spus nimănui pentru că vreau să iau această hotărâre fără influența celorlalți. În special a mamei sau a lui Dale.

— Ce mai este de hotărât? Visăm să mergem la Londra de când am văzut Mary Poppins în clasa a treia. Și acum vom ajunge să lo­cuim acolo.

— S-ar putea să apuc să văd Londra în vara asta. Eu și Dale am discutat despre o vacanță cu rucsacul în spate prin Europa. Am început chiar să facem o listă cu locurile unde vom merge. Paris, Berlin, Bruxelles, Londra, toate marile orașe.

Făcuseră și o listă cu destinații și atracții europene mai puțin cunoscute. Vechile sate de pe litoralul italian, din regiunea Cinque Terre, ruinele castelului Kastellorizo din Grecia, capela bisericii Kutná Hora din Cehoslovacia, împodobită cu oase omenești.

— Desigur, asta a fost chiar înainte de a primi oferta celor de la Factory Twelve și nu se știe ce se va întâmpla în turneu. Dale este convins că o să apară un căutător de talente care va fi înnebunit după muzica noastră și că vom înregistra un album la o mare casă de discuri peste vară. Cine știe?

— Tu vorbești serios?

Fața lui Pam s-a schimonosit de consternare.

— Știu că treaba cu muzica este captivantă, dar nu asta e viața adevărată. Poți să petreci luni întregi în turneu, transpirând într-un autobuz, și să te întorci acasă fără un chior sau poți să petreci un an la Londra și să ți se deschidă toate ușile.

A oftat cu năduf, privindu-și pantofii cu baretă.

— Nu mi-ar plăcea deloc să te văd aruncând lozul câștigător. Și nu mai ai mult timp la dispoziție. Documentele trebuie să fie gata în două săptămâni.

— Știu, a răspuns Oona, apăsându-și cutia de Cola pe fruntea fierbinte. Dar… încă nu m-am hotărât. Și aș vrea ca măcar o noapte să nu-mi bat capul cu chestia asta. O noapte în care să mă bucur de petrecere, înainte ca lucrurile să devină mai complicate. Putem să ne întoarcem jos și, pur și simplu, să ne distrăm un pic în seara asta?

Ca să-și învingă șovăiala, Pam a tras adânc aer în piept înainte de a răspunde.

— Bine. Dar mai întâi am nevoie la toaletă.

— Este una aici, sus. Înainte pe hol și la stânga.

— Nu aștepta, vin eu după tine.

— Ai grijă să nu-ți iei tălpășița.

Întorcându-se jos, Oona s-a uitat la ceas: 11.40 p.m.

S-a îndreptat spre masa cu băuturi, unde Dale deschidea o sticlă de Cold Duck.

— Bei Cola când avem cea mai bună șampanie care se poate cumpăra pe bani puțini?

A scos dopul și a umplut două pahare din plastic, întinzându-i unul din ele.

— Hai să sărbătorim. Vei fi cel mai sexy clăpar din istoria rock-and-rollului.

— Nimănui nu-i pasă de clăpar.

Ochii i-au fugit spre cutia de Coca-Cola aruncată înainte de a lua o înghițitură de șampanie.

— Nu contează decât solistul sau poate și chitaristul, așa că, în ambele cazuri, va fi vorba despre tine.

„Nu poate fi vorba despre mine. Eu s-ar putea să nici nu fiu acolo.“

— Nu! Va fi vorba despre noi.

Dale a prins-o de mijloc cu un braț. O promisiune fermă că, orice va urma, el îi va fi alături. Oona s-a aplecat spre el și a zâmbit, crezându-i promisiunea și făcându-i-o, la rândul ei.

Podeaua a huruit sub tălpile ei. Oare trecea metroul pe sub casă? Poate că era de la energia petrecăreților care dansau atât de înfocat, încât zguduiau casa din temelii. Poate erau la mijloc șampania băută mai devreme și adorația din privirile cu care o țintuia iubitul ei. Ochii lor au sclipit întâlnindu-se, ca și cum ar fi împărtășit un se­cret, ca și cum între ei ar fi fost legătura intensă pe care o au doi complici la o crimă. Fețele li s-au apropiat și șampania a sărit din paharele de plastic când s-au contopit în săruturi sălbatice, care cufundau în uitare și umbră restul încăperii. Se sărutau ca niște îndrăgostiți care se regăsesc după o bătălie, deși petrecuseră împre­ună toată vacanța de iarnă, mai puțin două zile, deși amândoi lo­cuiau în Brooklyn și se vedeau tot timpul. Poate că nu se regăseau după o luptă, ci mai degrabă se pregăteau pentru ea.

Dale și-a lipit gura de urechea ei.

— Am o surpriză pentru aniversarea zilei tale de naștere. Vino cu mine.

A condus-o într-un colț mascat al subsolului, folosit pentru depozitare. Deasupra unui teanc de scaune din plastic pentru gră­dină se afla o cutie dreptunghiulară învelită în hârtie argintie.

— Mai e o jumătate de oră până să vină ziua mea, a protestat ea zâmbind.

— Nu mai pot aștepta. Deschide-o!

A ținut bine de cutie, în timp ce ea desfăcea ambalajul.

Înăuntru, de sub un strat de hârtie fină, a ieșit la iveală o geacă neagră de motociclist, cu catarame argintii strălucitoare.

I s-a oprit respirația.

— E prea mult. Ar trebui să faci economii pentru turneu, a spus ea în timp ce trăgea geaca peste rochia de paiete, învăluită de gre­utatea ei și de mirosul de piele.

— Ei, tata mi-a pus niște ture suplimentare la magazin și toată lumea a cumpărat computere Commodore 64 de Crăciun, așa că am făcut comisioane bune. E măsura potrivită?

— E perfectă.

Cu capul înclinat într-o parte, simulând suspiciunea, l-a întrebat:

— Asta fiindcă te-ai săturat să-mi împrumuți haina ta de piele tot timpul?

Îi spunea mereu că e armura ei de New York, că se simțea în siguranță când o purta.

— În niciun caz. M-am gândit că ți-ar prinde bine o armură numai a ta.

Inima ei era o pasăre colibri care zbura în cercuri frenetice în colivia pieptului. Și-a încolăcit brațele în jurul lui Dale și a murmurat:

— Sunt al naibii de norocoasă.

— Pentru că te răsfăț în toate chipurile?

Respirația lui caldă îi făcea genunchii să se înmoaie și sângele să freamăte.

— Nu, pentru că îmi pot petrece restul vieții cu cel mai tare tip de pe planetă.

— Aici ai nimerit-o.

A sărutat-o atât de aprig, că încăperea s-a cufundat în tăcere și întuneric.

— Mai am o surpriză pentru tine, dar va trebui să aștepți până după numărătoarea inversă.

— Nu-mi spune, nu-mi spune!

Ridicând o mână, s-a întors cu spatele. Deși, în mod normal, adora surprizele, acum turneul alături de Factory Twelve, decizia lui Dale și Wayne de a abandona studiile și perspectiva legată de Londra o aduseseră pe Oona în punctul de saturație maximă.

— Haide, să ne alăturăm celorlalți, a îndemnat-o Dale.

Subsolul era iluminat de beculețe de Crăciun tot timpul anului. Punctele albe de lumină care jucau între pereții de oglindă o puneau pe Oona în centrul unui uriaș stroboscop sau al unei stele în pragul exploziei. Camera s-a încețoșat când a clipit ca să-și stăpânească lacrimile. Era punctul culminant al unui an perfect. Dar nu avea să dureze. Nu se putea. La scurt timp după această petrecere, ba­lanța avea să se încline. Dacă Oona spunea adio Londrei și își lua un semestru liber, își pierdea elanul pentru studiu. Dar nu pierdea și mai mult dacă spunea nu trupei? Dacă Early Dawning ar pleca în turneu fără ea, ea ar fi nevoită să se lupte cu absența lui Dale în acea primăvară, ceea ce ar fi destul de dureros, și cu dezamăgirea lui. Și acesta ar fi doar prologul pentru plecarea în Anglia. Ar putea ei doi supraviețui unei asemenea crize?

Oona era la cheremul unui ceas al cărui tic-tac se auzea mai tare și mai repede cu fiecare oră care trecea. Un ceas care era pe cale să o trădeze.

A verificat cât era ceasul: 11.55.

În colțul camerei, un mic televizor color transmitea căderea bilei din Times Square. Corey a arătat spre ecran.

— Chestia aia luminată e o cireașă?

Dale l-a apostrofat:

— De asta zic oamenii că bateriștii sunt proști. E un măr, nătă­răule. Big Apple, ai auzit de asta? New Yorkul nu este cunoscut sub numele de Big Cherry.

Nu era chiar atât de amuzant, dar Oona avea mare nevoie de un moment de respiro, așa că și-a dat capul pe spate și a râs. Dale a profitat de faptul că-și dezvelise gâtul alb și s-a repezit arătându-și dinții, făcând pe amorezul vampir. Camera s-a înclinat, în timp ce el o apleca pe spate, vârfurile părului ei atingeau podeaua, apoi s-a deplasat și mai mult față de propria axă. Râsetele ei s-au transformat în țipete de protest, apoi s-au domolit în murmure de plăcere. S-au îmbrățișat și s-au devorat unul pe altul, dar nu asta era dragostea? Nu-și imaginase niciodată că ar fi mai puțin de atât. Și acum că o avea, nu-și putea imagina că o va lăsa în urmă.

Sub picioarele ei s-a simțit din nou acel tremur, iar pereții ca­merei s-au deplasat și s-au estompat. Oare exagerase cu șampania? Bine ar fi să nu facă o figură proastă în spatele clapelor și microfo­nului când Early Dawning avea să cânte câteva melodii la intrarea în noul an 1983.

„Ține minte această petrecere. Fiecare secundă a ei. Fiecare per­soană de aici.“

Erau o grămadă pestriță. Privind în jur prin cameră, Oona și-a întipărit în minte toți prietenii ei, fiecare ciudat și talentat în felul său. Era sigură că toți vor ajunge să facă lucruri grozave. Dar ea va reuși oare?

„Mi-aș dori să nu fiu nevoită să aleg.“

O dorință pe care și-o pusese în mod repetat în ultimele săptă­mâni și pe care și-a pus-o din nou acum, fără să știe că fiecare do­rință îndeplinită vine cu un preț ascuns și fiecare binecuvântare este umbrită de un blestem.

A început numărătoarea inversă până la intrarea în 1983.

— Zece!

L-a strâns mai tare de mijloc pe Dale, simțind că aceasta era culmea fericirii ei. O voce panicată i-a șoptit dintr-un colț al minții: „De aici nu ai unde să mergi mai sus.“

— Nouă!

Geaca îi ținea prea cald, dar nu voia s-o dea jos toată noaptea. Nu voia nici să-i spună lui Dale că nu greutatea jachetei lui o făcea să se simtă în siguranță, cât faptul că purta ceva care îi aparținea lui. Orice talisman ar fi putut să o păzească, un inel de absolvent, un tricou vechi, un șiret de pantofi uzat, atâta timp cât era al lui.

— Opt!

Din păcate, erau unele lucruri de care armura ei din piele nu avea cum s-o apere.

— Șapte!

Tremurul s-a intensificat, urcându-i pe picioare până la baza coloanei, o forță nevăzută care amenința să-i transforme corpul într-un metronom, dând un nou ritm vieții ei.

— ase!

A încercat să ignore tremurul.

— Cinci!

Transpirația îi curgea pe tâmple, în timp ce număra ultimele se­cunde ale anului 1982 și ale celui de-al optsprezecelea ei an de viață.

— Patru!

A urmărit la televizor strălucirea roșie a bilei care cobora, stri­gând împreună cu ceilalți, deși strigătul ei era unul de durere.

— Trei!

A urmat o senzație ascuțită, care i-a explodat din vârful capu­lui și s-a întins în jos spre centrul corpului ei, un paloș nevăzut despicând-o în două.

— Doi!

Căldura crescândă fremăta înlăuntrul ei, pe când particulele se îngrămădeau să scape și să se rearanjeze, dar nu acum și nu aici.

— UNU!

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.