În imprintul Orion a apărut o nouă carte scrisă de Katherine May: Vraja lumii. Redescoperirea miraculosului într-o epocă tulbure. Autoarea bestsellerului Iernile sufletului dezvăluie misterele ascunse în cele patru elemente – pământ, aer, apă, foc –, ajutându-te să descoperi în tine însuți puterea de a te bucura de frumusețea lumii și de a merge mai departe cu zâmbetul pe buze.

Mulți dintre noi suntem copleșiți de schimbările care ne asaltează în fiecare zi. Ne simțim obosiți și iritați, de multe ori fără să știm de ce. Fundalul vieții noastre este dominat de o teamă apăsătoare și de o neliniște epuizantă. Oare există un mod de a ne raporta la lumea din jur care să ne ajute să fim mai relaxați și mai încrezători în viitor? Cum ne putem recupera curiozitatea, bucuria de a trăi și fascinația față de frumusețea lumii?

Vraja lumii îți propune o călătorie în care vei redescoperi pas cu pas splendoarea ascunsă în detaliile cotidiene. Cu sensibilitate, candoare și umor, Katherine May își descrie lupta cu sentimentul că este copleșită de greutăți și încercarea de a descoperi un nou mod de a trăi, prin explorarea proprietăților vindecătoare ale naturii.

O extraordinară sursă de inspirație pentru cei care se simt epuizați și lipsiți de speranță. Katherine May ne arată că, uitându-ne cu atenție în jur, ne putem reconecta cu natura, cea mai importantă sursă de vitalitate și bucurie.

The Washington Post

---

Fragment în avanpremieră

În ultima vreme, mă trezesc noaptea și, preț de câteva secunde, sunt panicată și nu reușesc să-mi dau seama unde mă aflu. Cu siguranță că aș putea să-ți spun cum mă cheamă, dar nu și cu ce variantă a mea am de-a face.

O dată am fost sigură că mă aflam din nou în patul meu din adolescență. Aproape că puteam auzi scârțâitul cadrului de metal în vreme ce-mi verificam orarul în minte: științe, istorie, arte. Fiind o realitate instabilă, iluzia s-a risipit și, timp de câteva minute amețitoare, nu am mai fost nimeni, doar cineva care-și aducea aminte că fusese cândva acea fată. Apoi am redevenit eu, acel eu ce există acum, în patul cu tapițerie albastră, simțind cum intră briza mării pe fereastră.

A fost ceva neobișnuit. De cele mai multe ori nu sunt nimeni când mă trezesc, doar o conștiință în întuneric încercând să pună toate piesele cap la cap. Este un moment ciudat, de plutire în derivă, cu un sine neancorat. Este un interludiu, ca atunci când îți ții respirația. Într-un final, începi să respiri, plămânii se umplu cu aer, lumea exterioară sparge zăgazurile. O reîncărcare liniștitoare cu fapte. O repornire. M-am întors la realitate.

În ultima vreme nu mai reușesc să citesc o pagină întreagă dintr-o carte. Această pierdere a atenției s-a produs pe nesimțite. Am crezut că se va rezolva odată cu încheierea perioadei de lockdown din pandemie, dar nu este așa. Deciziile par să-mi alunece printre degete. Îmi pun în cap să fac ceva, dar inconștientul mă dă discret la o parte. Are alte planuri cu mine. Îmi cere să privesc peste umăr, atentă la următoarea amenințare.

Nu mă opresc din cumpărat cărți. Lumea continuă să mi le trimită. Cărțile devin amenințătoare, teancurile se clatină pe fiecare masă din casă, strângându-se precum obidiții înainte de revoltă. Stivuite pe birou, adună fuioare îngrijorătoare de praf.

Îmi pun în gând să mai fac niște rafturi, dar și acest proiect îmi joacă feste. Până la urmă, sunt prea ocupată cu privitul. Nu mă pot lipsi de atenția necesară.

În ultima vreme, mă mănâncă palmele, vor să le dau de lucru. Acum, că Bert a reînceput să meargă la școală, îi descos tivul pantalonilor gri și-l ajustez. Nu are rost să cumpăr o pereche nouă. Abia dacă ar rezista o lună.

Crește așa de repede. Nu mai pot să-l ridic în poală și să-l cuprind în brațe. Reușim într-o oarecare măsură, dar mereu sunt membre care atârnă, iar unul din noi ajunge să se foiască incomodat. Amândoi ne dorim asta, senzația de greutate a corpului său sprijinit de mine, dar acum balanța nu mai este echilibrată. Stăm, în schimb, unul lângă altul, încercând să retrăim amintirea contactului.

Așa că-mi fac de lucru cu tivuri, aducându-mi aminte cum am învățat prima oară să fac asta, cosând truse de voiaj în după-amiezile unei vacanțe de vară plicticoase. Bunica îmi urmărea mânuțele nerăbdătoare și îmi spunea că ochiurile de ață trebuie așezate, iar nu trase. Nu trebuie să trag prea tare, dar nici nu trebuie să las ața să atârne. Mă întreb dacă nu cumva acele cu gămălie ar putea fi soluția pentru toată neatenția mea. Nu cumva le-aș putea folosi ca să-mi fixez viața?

Ultimul deceniu ne-a copleșit pe atât de mulți dintre noi cu o senzație din ce în ce mai puternică de irealitate. Chiar și înaintea sosirii acestei pandemii globale eram blocați într-un tăvălug de schimbări permanente, fără să avem vreodată șansa de a le asimila. Fluxurile de știri, pălăvrăgeala de pe rețelele sociale, modul în care familiile noastre s-au divizat în funcție de opțiuni politice: parcă am fost tăiați pe jumătate, apoi pe sfert, iar acum suntem un fel de moloz social.

Dacă ar exista un spirit al acestei epoci, ar semăna extrem de mult cu frica. De ani buni tot fugim ca iepurii. Zărim o tresărire de coadă albă, receptăm semnalul de pericol și fugim, cu propria coada albă tremurându-ne între picioare. Este o reacție în lanț, un fluviu de spaimă care curge fără noimă, antrenând alte corpuri sălbatice, alerte, care la rândul lor își transmit semnalele de pericol. Nu există doar un prădător de care trebuie să scăpăm; sunt mai mulți. Acum treaba noastră e să fugim. Totul este urgent. În fiecare an se pare că trebuie să fugim mai repede. Nu există altă soluție. Nu putem decât să fugim, să ne panicăm și să le vorbim despre spaimele noastre celorlalți, care ni le vor proiecta înapoi.

Tot ce e legat de epoca asta conspiră în a ne face să ne simțim foarte mici. Parcă suntem copleșiți de dimensiunile lucrurilor. Amețitoarea valoare numerică a lumii ne-a fost revelată și parcă am privi chipul lui Dumnezeu: ne copleșește complexitatea ei cumplită, evidenta ei enormitate. Nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru asta. Acum ne străduim să ne asigurăm cele esențiale pentru supraviețuire. Este un travaliu nesfârșit, fără răsplată. Uneori parcă alimentăm o mașinărie gigantică ce va ajunge oricum să ne devoreze. Suntem obosiți. Suntem obosiți până în măduva oaselor și nu ne mai găsim liniștea. Nu vedem nicio cale de ieșire.

Între timp, la marginea conștiinței, percepem un soi de absență. Nu e ușor de exprimat în cuvinte, dar își are propria încărcătură de spaimă din miez de noapte, propria ei teroare. E senzația că ne-am rupt de sens într-un fel pe care nici măcar nu știm cum să-l percepem. Simțim asta când ne facem griji că nu ne putem controla impulsul materialist. O simțim când atracția telefoanelor noastre inteligente seamănă cam mult cu o dependență. O simțim când ne dăm seama că viețile noastre sunt trăite în mediul controlat al aerului condiționat, dar tot nu vrem să vedem cum e vremea afară.

Acestea sunt doar manifestările ei zilnice. O simțim cel mai puternic atunci când căutăm cuvintele potrivite pentru a ne exprima suferința, dar descoperim doar platitudini, sau când ne azvârlim cele mai întunecate experiențe în eter și descoperim că nimeni nu e dispus să le prindă. Ceva s-a pierdut aici, ceva a dispărut dincolo de granițele memoriei vii: o fluență a vieții care a modelat umanitatea încă de la începuturi. Am renunțat la ritualurile de trecere care ne purtau odinioară de la naștere la moarte și, prin asta, am făcut multe părți ale experienței noastre de nepovestit. Separat și în tăcere le suntem oricum martori, într-o izolare deliberată față de prietenii și vecinii noștri care fac la fel. Secole de cunoaștere se pierd în tăcere, generații întregi de comuniune. În permanență înconjurați de conversații, trăim totuși într-o singurătate cronică.

Simt din ce în ce mai mult că o parte din mine lipsește, partea care are capacitatea de a face față schimbărilor seismice care urmează, de a le percepe, experimenta și integra, mai degrabă decât de a le administra. Pe măsură ce îmbătrânesc, încep să simt asta ca pe o pierdere amarnică. A existat o nevoie în mine, una pe care abia încep să o înțeleg, o poftă de experiențe transcendente, de profunzime, de făurire de sens. Nu doar lumea trebuie să se schimbe – și eu trebuie să mă schimb. Trebuie să mă înmoi, să renunț la hotarele mele empirice stricte, să descopăr o fluiditate mai mare în actul de a fi. Caut ceea ce poetul John Keats numea capacitate negativă, acea stare subtilă și intuitivă a minții care ne permite să trăim cu „incertitudini, mistere, îndoieli, fără să căutăm enervați faptele și logica“. Magia subtilă a lumii ne oferă alinare, dar eu nu știu cum să o primesc.

Am pierdut o parte fundamentală din ceea ce știam, o anumită trăire umană elementară. În absența ei, lumea seamănă cu apa de la robinet lăsată în pahar peste noapte, searbădă și chimică, lipsită de viață. Sunt precum fulgerul în căutarea pământului. Neliniștită, duc în membre tremurul energiei potențiale, ratând mereu punctul de contact, momentul eliberării. În schimb, se adună în mine, se acumulează precum o furtună care nu se mai pornește. Îmi lipsesc chiar și cuvintele prin care să o descriu, această senzație complexă de teamă că alunec pe suprafața sticloasă a lucrurilor, speriată de ce zace dedesubt. Am nevoie de o modalitate mai bună de a păși prin viața asta. Vreau să mă las din nou vrăjită.

Vraja este minunea măruntă amplificată prin sens, fascinația prinsă în plasa poveștilor cu tâlc și a amintirilor. Se bazează pe doze mici, aproape homeopatice, de uimire; aceste urme tăcute ale miraculosului ce sunt descoperite doar când le căutăm. E senzația că suntem legați printr-un fir continuu al existenței de toate elementele care alcătuiesc această planetă și că există o forță blocată în această stare de interconectare, o furnicătură la granița percepției noastre. Este firul uitat al geologiei noastre, particula subtilă care cimentează materia noastră instabilă: abilitatea de a simți magia fiecărei zile, de a o canaliza prin mințile și corpurile noastre, de a ne bizui pe ea.

În absența ei, am senzația că-mi lipsește un nutriment esențial, o vitamină ce se găsește doar când sapi în propria țărână.

Tweet