De la autorul bestsellerului RĂZBOIUL Z | Bestseller The New York Times | Finalist al Premiului Locus
ADAPTEAZĂ-TE! SUPRAVIEȚUIEȘTE! INVOLUEAZĂ!
Erupția sălbatică a lui Mount Rainer a fost doar începutul dezastrului. Povestea masacrului din orășelul Greenloop ar fi trecut aproape neobservată, dacă nu ar fi fost recuperate jurnalele lui Kate Holland, care conțin aventura ei aproape imposibil de crezut.
Alături de pasionantele cercetări și de interviurile despre creatura legendară care a provocat baia de sânge din acea comunitate, mărturia lui Kate redă, într-un mod cutremurător, lupta pentru supraviețuire a unor oameni care înfruntă un prădător teribil, confruntarea dintre sălbăticie și civilizație.
Și dacă tot ce a văzut Kate în acele zile e adevărat, trebuie să acceptăm imposibilul: că Bigfoot trăiește și că e o bestie puternică și feroce.
„Personajele sunt atât de credibile, încât ai senzația că le-ai întâlnit în viața reală și-ți vine să le strigi s-o ia la fugă. Involuție e o carte fenomenală!“
JOSH MALERMAN, autorul romanului Bird Box
Involuție este „thrillerul despre Bigfoot de care nu știai că ai nevoie și unul dintre cele mai bune romane horror pe care le-am citit vreodată.“
BLAKE CROUCH, autorul seriei WAYWARD PINES
Fragment în avanpremieră
INTRODUCERE
„BIGFOOT DISTRUGE AȘEZAREA.“ Acesta era titlul unui articol pe care l-am primit la scurt timp după erupția lui Mount Rainier. Crezusem că e spam, rezultatul inevitabil al atâtor cercetări on-line. La momentul acela, tocmai terminam al o sutălea articol al meu despre erupția vulcanului Rainier, analizând toate fațetele unei calamități care ar fi trebuit prezisă și prevenită. La fel ca restul țării, aveam ne[1]voie de fapte, nu de senzaționalism. Păstrarea simțului realității fusese punctul central al multor articole, pentru că, dintre toate eșecurile umane consemnate în cazul Rainier – politice, econo[1]mice, logistice –, aspectul psihologic, isteria alimentată de hiper[1]bole, sfârșise prin a ucide cei mai mulți oameni. Iar acum apărea din nou, chiar pe ecranul laptopului meu: „BIGFOOT DISTRUGE AȘEZAREA.“
Dă-l uitării, mi-am spus, lumea nu se va schimba peste noapte. Respiră adânc, șterge-l și mergi mai departe.
Și aproape c-aș fi făcut-o. Dacă n-ar fi fost acel cuvânt.
„Bigfoot.“
Articolul, postat pe un site de criptozoologie obscur, susținea că, în timp ce restul țării se concentrase asupra catastrofei Rainier, un dezastru mai mic, dar nu mai puțin sângeros, avusese loc la câțiva kilometri distanță, în eco-comunitatea Greenloop cea retrasă, sofisticată și high-tech. Autorul articolului, Frank McCray, descria modul în care erupția nu numai că izolase Greenloop, eliminând orice posibilitate de salvare, dar, de asemenea, o lăsase vulnerabilă în fața unei bande de creaturi simiene flămânde, ce fugeau de aceeași catastrofă.
Detaliile asediului fuseseră înregistrate în jurnalul surorii lui Frank McCray – Kate Holland, care locuia în Greenloop.
„Nu i-au găsit niciodată corpul“, mi-a scris McCray într-un e-mail însoțitor, „dar, dacă tu îi poți publica jurnalul, poate îl va citi cineva care a văzut-o.“
Când l-am întrebat de ce mă alesese tocmai pe mine, a răspuns: „Pentru că ți-am urmărit articolele despre Rainier. Nu scrii nimic despre subiectele pe care nu le-ai cercetat mai întâi cu atenție.“ Când l-am întrebat de ce crede că m-ar interesa Bigfoot, mi-a răspuns: „Am citit articolul tău din Fangoria.“
În mod clar, nu eram singurul care știa cum să cerceteze un subiect. Cumva, McCray găsise lista „Celor mai bune cinci filme clasice cu Bigfoot“, pe care o scrisesem cu decenii în urmă pentru faimoasa revistă horror Fangoria. În articolul respectiv, povestisem cum crescusem „în toiul freneziei Bigfoot“ și-i provocasem pe cititori să urmărească filmele acelea vechi „cu ochii unui copil de șase ani, ochi care fug întruna de la teroarea de pe ecran, la copacii întunecați și foșnitori de dincolo de fereastră“.
Articolul trebuie să-l fi convins pe McCray că o parte din mine nu era tocmai pregătită să-și abandoneze obsesia din copilărie. De asemenea, el trebuie să fi știut că scepticismul meu de adult îmi va cere să-i cercetez cu atenție povestea. Ceea ce am și făcut. Înainte de a-l contacta din nou pe McCray, am descoperit că existase într-adevăr o comunitate Greenloop foarte mediatizată. Am dat de mai multe comunicate de presă despre înființarea ei – și despre fondatorul Tony Durant. Soția lui Tony, Yvette, ținuse câteva cursuri on-line de yoga și de meditație în Casa Comună a așezării până chiar în ziua erupției. Dar, din ziua aceea, totul încetase.
Așa ceva nu era neobișnuit pentru localitățile aflate în calea șuvoaielor de noroi fierbinte declanșate de Rainier, dar o verificare rapidă a hărții oficiale FEMA a arătat că Greenloop nu fusese niciodată atinsă. Și, în timp ce zone devastate, ca Orting și Puyallup, reveniseră on-line, în cele din urmă, Greenloop a rămas o gaură neagră. Nu au existat reportaje în presă și nici înregistrări de amatori. Nimic. Până și Google Earth, care fusese atât de sâr[1]guincios în actualizarea imaginilor prin satelit ale zonei, continuă să publice fotografia originală, dinaintea erupției, a lui Greenloop și a zonei înconjurătoare. Oricât de ciudate ar fi fost toate aceste mistere, în final, m-a readus la McCray faptul că singura menți[1]onare a lui Greenloop după dezastru pe care am reușit s-o găsesc figura într-un raport al poliției locale, care spunea că ancheta oficială e „în curs“.
„Ce știi?“, l-am întrebat după câteva zile de tăcere. Atunci mi-a trimis linkul unui album foto de pe AirDrop al rangerului senior Josephine Schell, pe care aveam s-o intervievez ulterior pentru acest proiect. Ea condusese prima echipă de căutare și de salvare în ruinele carbonizate ale fostei așezări Greenloop. Printre cadavre și resturi, ea descoperise jurnalul lui Kate Holland (născută McCray) și fotografiase toate paginile înainte ca originalul să dispară.
Inițial, am bănuit că e o farsă. Sunt destul de vârstnic ca să-mi amintesc celebrul scandal al „Jurnalelor“ lui Hitler. Cu toate acestea, când am terminat ultima pagină, mi-a fost imposibil să nu cred povestea lui Holland. O cred și acum. Poate că de vină sunt sim[1]plitatea scrisului și ignoranța frustrant de credibilă a tot ce ține de Sasquatch. Sau poate că este vorba doar de propria dorință irațio[1]nală de a-l reabilita pe băiețelul speriat care am fost cândva. De aceea am publicat povestea lui Kate, împreună cu alte câteva știri și interviuri de fundal care sper să ofere un context cititorilor nefamiliarizați cu Sasquatch (Bigfoot). În procesul de compilare a cercetărilor, m-am întrebat deseori cât de mult să includ. Există literalmente zeci de cercetători, sute de vânători și mii de întâlniri înregistrate. Parcurgerea tuturor ar putea dura ani, dacă nu chiar decenii, iar povestea aceasta nu dispune pur și simplu de atâta timp. De aceea am ales să-mi limitez interviurile la cele două persoane care au fost implicate direct în caz, iar referințele, la The Sasquatch Companion, de Steve Morgan. Cu siguranță, pasionații de Bigfoot știu despre Companion că este ghidul cel mai cuprinzător și actua[1]lizat pe această temă, care alătură relatări istorice, observații recente ale unor martori oculari, precum și analizele științifice ale unor experți ca dr. Jeff Meldrum, Ian Redmond, Robert Morgan (nicio înrudire cu autorul) și răposatul dr. Grover Krantz.
Unii cititori pot pune la îndoială decizia mea de a omite anu[1]mite detalii geografice privind coordonatele exacte ale lui Greenloop. Am procedat așa pentru a împiedica turiștii și jefui[1]torii să contamineze scena unei crime care este încă supusă inves[1]tigației. Cu excepția acestor detalii și a corecturilor ortografice și gramaticale necesare, jurnalul lui Kate Holland a rămas intact. Singurul meu regret este faptul că n-am putut s-o intervievez pe psihoterapeuta lui Kate (cea care a încurajat-o să scrie jurnalul) din considerente de confidențialitate a datelor despre pacienți. În același timp însă, tăcerea acestei psihoterapeute pare, cel puțin pentru mine, recunoașterea unei speranțe. La urma urmelor, de ce și-ar face griji un medic despre confidențialitatea datelor paci[1]entului său dacă nu ar crede că el mai este în viață?
La momentul scrierii acestor rânduri, Kate este dispărută de treisprezece luni. Dacă nu se schimbă nimic, la data publicării cărții mele, ea va fi dispărut de câțiva ani.
În prezent, nu am dovezi fizice care să valideze povestea pe care o veți citi. Poate că am fost păcălit de Frank McCray sau poate că amândoi am fost păcăliți de Josephine Schell. Te voi lăsa pe tine, cititorule, să judeci singur dacă paginile următoare par rezonabil de plauzibile și dacă, așa cum s-a petrecut cu mine, vor retrezi o teroare îngropată de mult sub patul tinereții.
CAPITOLUL 1
INTRARE JURNAL NR. 1 22 SEPTEMBRIE
Am ajuns! După două zile de șofat, cu o noapte petrecută în Medford, suntem, în sfârșit, aici. Și este perfect. Casele sunt, într-adevăr, aranjate în cerc. Bine-bine, dar chiar tu mi-ai spus să nu mă opresc, să nu editez, să nu șterg și să nu mă-ntorc. De aceea ai încurajat folosirea hârtiei și a pixului. Fără tastă Backspace. „Pur și simplu, scrie.“ Bun! Mă rog… Am ajuns.
Mi-aș fi dorit ca Frank să fi fost aici. Abia aștept să-l sun di[1]seară. Sunt sigură că-și va cere scuze, din nou, pentru că-i blocat la conferința aia din Guangzhou, iar eu o să-i spun, din nou, că nu contează. A făcut deja foarte multe pentru noi! Pregătirea casei, toate tururile video FaceTime. Are dreptate că locul nu-i apreciat așa cum se cuvine. Mai ales poteca pentru drumeții. Mi-aș fi dorit ca el să fi fost prezent la prima plimbare pe care am făcut-o azi. A fost magică.
Dan n-a vrut să vină. Nicio surpriză. A spus că rămâne să ajute la despachetat. Mereu zice că ajută. I-am spus că doresc – că am nevoie – să-mi dezmorțesc picioarele. Două zile în mașină! Cea mai oribilă călătorie din toate timpurile! N-ar fi trebuit să ascult mereu știrile. Știu, „ia-ți porția de evenimente curente, află faptele, dar nu deveni obsedată de ele“. Ai dreptate. N-ar fi trebuit să devin obsedată. Venezuela din nou, mobilizarea armatei. Refugiați. Altă ambarcațiune răsturnată în Caraibi. Atât de multe ambarcațiuni! E anotimpul uraganelor. Bine cel puțin c-a fost la radio. Dacă n-aș fi șofat, probabil c‑aș fi încercat să mă uit pe telefon.
Știu. Știu.
Ar fi trebuit măcar să fi mers pe drumul de coastă, ca atunci când m-am căsătorit cu Dan. Ar fi trebuit să insist. Însă Dan a considerat că Autostrada 5 e mai rapidă. Pfui!
Agricultura intensivă e de-a dreptul oribilă. O mulțime de vaci amărâte, lipite unele de altele sub soarele fierbinte. Și mirosul! Știi că sunt sensibilă la mirosuri. Până am ajuns aici, simțeam că-mi intră definitiv în haine, în păr, în nări. Trebuia să mă plimb, să inspir aer proaspăt, să-mi destind mușchii gâtului și ai spatelui.
L-am lăsat pe Dan făcând ceea ce voia să facă și am pornit pe poteca de drumeție, marcată, din spatele casei noastre. Este un tra[1]seu foarte ușor, o pantă lină, cu trepte terasate, din blocuri de lemn, la fiecare sută de metri. Trece pe lângă casa vecinei noastre și am văzut-o. O doamnă bătrână. Scuze, ceva mai în vârstă. Are părul cărunt, în mod clar. Tuns scurt, mi s-a părut. Nu mi-am dat seama prea bine, fiindcă am văzut-o doar pe fereastra bucătăriei. Făcea ceva la chiuvetă. A ridicat ochii și m-a zărit. A zâmbit și a fluturat din mână. Am zâmbit și am răspuns cu un gest similar, dar nu m-am oprit. Am fost nepoliticoasă? M-am gândit, la fel ca în cazul despa[1]chetării, că o să am timp să-i cunosc pe cei de-aici. Bine, poate că de fapt nu m-am gândit la asta. Chiar nu m-am gândit. Voiam doar să continui. M-am simțit nițel vinovată, dar nu mult timp.
Ce am văzut…
Bun, mai ții minte cum ai crezut că desenarea locului ăstuia m-ar ajuta să-mi canalizez nevoia de a-mi organiza mediul în[1]conjurător apropiat? Cred c-a fost o idee bună și, dacă desenul e cât de cât reușit, ți l-aș putea trimite scanat. Dar nu există nicio modalitate prin care vreun desen sau vreo fotografie să surprindă ce am văzut în prima excursie.
Culorile! Totul în Los Angeles (LA) e gri și maro. Cerul e gri, cețos și strălucitor și-mi rănește mereu ochii. Dealurile sunt ma[1]ronii, acoperite cu iarba moartă care mă făcea să strănut și să mă doară capul. Aici totul e cu adevărat verde, așa cum era în Est. Ba nu. Mai bine. Atâtea nuanțe! Frank mi-a spus c-a fost secetă și mi s-a părut că am văzut ceva iarbă îngălbenită de-a lungul autostră[1]zii, dar aici e ca un curcubeu de verde – de la auriu strălucitor până la albastru-închis. Tufișurile, copacii.
Copacii.
Îmi amintesc de primele drumeții în canionul Temescal, în LA. Stejarii erau scunzi, cenușii, contorsionați, cu frunze mici, țepoase și ghinde subțiri, ca niște gloanțe. Păreau de-a dreptul ostili. Sună superdramatic, dar așa mi s-a părut. De parcă ar fi fost supărați că trebuie să trăiască în lutul ăla mort, fierbinte, dur și prăfos.
Copacii ăștia sunt fericiți. Da, așa zic eu. De ce n-ar fi, în solul ăsta bogat, moale și spălat de ploaie? Câțiva au scoarță deschisă la culoare, împestrițată și frunze aurii, care cad. Se pierd printre pinii înalți și puternici. Unii au cetină argintie pe ramurile de jos sau ace dintre cele plate, mai moi, care m-au atins ușor când am trecut pe lângă ei. Coloane liniștitoare care susțin cerul, mai înalte decât orice din LA, chiar și decât palmierii subțiri care se unduiesc întruna și pe care, dacă-i privesc, începe să mă doară ceafa.
De câte ori am discutat noi despre nodul ăla de încordare de sub urechea dreaptă care mi se întinde pe braț? A dispărut. Indiferent cum mi-aș întinde gâtul. Nicio durere. Și nu luasem absolut nimic. Așa-mi propusesem. Am lăsat chiar două tablete de Aleve pe tejgheaua bucătăriei, să le am pregătite la întoarcere. N-a fost nevoie. Totul a funcționat. Gâtul, brațul. M-am relaxat.
Am stat acolo vreo zece minute, privind soarele cum sclipea printre frunze, razele strălucitoare și cețoase. Scânteietoare. Am întins mâna să prind una, un cerculeț cât o monedă de căldură, care îmi îndepărtează tensiunea. Mă susține
Tweet
