Fragment Istoria teatrului universal: Teatrul grec

600p400

Un spectacol fără sfârşit, teatrul este una din artele fundamentale, iar importanţa acestuia în cultura universală nu poate fi negată. Instrument indispensabil pentru oricine studiază azi artele spectacolului, Istoria teatrului universal  este o incursiune fascinantă în istoria, știută și mai puțin știută, a artei teatrale de peste 4500 de ani, de la Egiptul Antic și până la formele multiculturale de azi. Experţii au cercetat arhivele din Europa, America şi Asia pentru a pune pe hârtie povestea teatrului, atât pe scenă, cât şi în culise.

Luni, 20 iunie, de la ora 18.30 la ceainăria Cărturești se lansează în cadrul Întâlnirilor Yorick ediţia ilustrată a Istoriei teatrului universal, coordonată de John Russell Brown. Participă criticul de teatru George Banu și regizorul Felix Alexa.

Înaintea lansării, vă invităm să citiţi un fragment din Istoria teatrului universal.

Înseşi cuvintele teatru, dramă, tragedie şi comedie au origine greacă, la fel ca scenă, episod, cor, caracter, muzică, mim şi dialog (şi, de asemenea, istorie). Prin urmare, se poate afirma (aşa cum au afirmat mulţi) că teatrul grec îşi are originea într-un rit primitiv sau primordial. Dar adevărul obiectiv este că, şi dacă aşa stau lucrurile, noi tot nu ştim absolut nimic despre respectivul rit sau proces. Tragedia şi comedia, în orice accepţiune relevantă istoric a termenilor, au fost mai mult sau mai puţin invenţia unei anumite comunităţi, deloc primitive, ca reacţie la evoluţia din sfera politică şi la competiţia pentru prestigiu din cultura Greciei antice.

În civilizaţia din străvechea Eladă lupta pentru influenţă şi atenţie, cu bune şi cu rele, era un aspect fundamental, atât lupta dintre oraşele-stat, cât şi cea din interiorul oraşelor. În secolul al VI-lea î.Hr., Atena, cu împrejurimile ei şi cu satele din Attica, a devenit unul dintre cele mai mari şi cele mai puternice oraşe, având peste 200 000 de locuitori. În 511–508 î.Hr., odată înlăturată dinastia „tiranilor“ (sau monarhi), reinstaurarea vechilor familii avute (oligarhia, aristocraţia) a însemnat stabilirea unui sistem elaborat, care a preluat puterea de la vechile triburi şi ierarhii din partea locului, dând-o poporului ca întreg (demos), adică în jur de 40 000 de bărbaţi născuţi liberi. Această „democraţie“ radical independentă a durat aproape două sute de ani, răspândindu-se în multe alte oraşe. Atena a organizat un fel de „imperiu“ alcătuit din oraşe, fiecare plătind un gen de „fond de protecţie“, şi, în ciuda tuturor opreliştilor, a devenit cel mai important oraş din Grecia. Aşa a ajuns să folosească multă energie şi mulţi bani pentru activităţi artistice şi intelectuale. În acea scurtă perioadă s-au clădit templele de pe Acropole şi Sunion, atunci au creat sculptorul Fidias şi pictorul Polignot, so fiştii, Socrate şi Platon, Herodot şi Tucidide. În societatea de atunci s-a dezvoltat teatrul, de la începuturi până la epoca lui de aur, rezistând în următorii şapte sute de ani şi neavând niciun rival, cel puţin în Europa, până în Londra lui William Shakespeare.

Atenienii au făcut mai întâi un nou festival al primăverii, Marile Dionisii, pornind de la câteva festivaluri locale mai vechi, care sărbătoreau vinul cel nou. Au delimitat, aşadar, o zonă amplă deasupra templului lui Dionysos, pe colina din sud-vest, sub Acropole. La poalele ei au nivelat un spaţiu de joc (orchestra = „spaţiu pentru dans“), întreaga zonă fiind cunoscută sub numele de theatron – „locul pentru spectacol“ ori „locul pentru privit“.

Din procesiunile şi jertfele din cadrul Marilor Dionisii au apărut întrecerile în cinstea zeului, desfăşurate în faţa unei mulţimi de oameni care se aşezau şi urmăreau competiţia. Multe asemenea festivaluri din Grecia antică includeau întreceri de muzică, cânt şi dans, precum şi obişnuitele întreceri sportive (ca Jocurile Olimpice). Dar la recent înfiinţatul festival al MarilorDionisii atenienii s-au hotărât să facă altceva.

teatru
Teatrul lui Dionysos, Atena. Acesta este exact locul în care s-au jucat prima dată marile tragedii şi comedii ateniene. iniţial, spaţiul de joc (orchestra) era mult mai mare decât acest semicerc care a supravieţuit din epoca romană.

În primele zile aveau loc doar două „concursuri“, de ditirambi şi de tragedie. Zece coruri alcătuite din 50 de bărbaţi şi alte zece alcătuite din 50 de băieţi (adică 1 000 de interpreţi în fiecare an) se întreceau în ditirambi, un cânt elaborat, cu o coregrafie circulară, iniţial despre zeul Dionysos. Ditirambul apăruse cu mult înaintea noului festival şi nu era nimic special la Atena: tragoidia, într-adevăr odată cu Marile Dionisii. Existau numai trei autori de teatru care concurau an de an, fiecare punând în scenă trei tragedii. N-a trecut mult şi s-a adăugat o piesă cu satiri, ca un fel de apendice (despre care vom discuta).

Cor din tragedia începuturilor. Pictaţi la Atena în jurul anului 490 î.Hr., cei şase soldaţi tineri cântă şi dansează la unison (a se observa măştile identice). Probabil sunt membrii unui cor dintr-o tragedie şi ridică o stafie din mormântul care se vede în stânga.
Cor din tragedia începuturilor. Pictaţi la Atena în jurul anului 490 î.Hr., cei şase soldaţi tineri cântă şi dansează la unison (a se observa măştile identice). Probabil sunt membrii unui cor dintr-o tragedie şi ridică o stafie din mormântul care se vede în stânga.

Potrivit tradiţiei, prima întrecere s-a desfăşurat în anul 534 î.Hr. şi se spune că primul câştigător a fost Thespis, însă e foarte posibil ca aceste informaţii, inclusiv existenţa lui Thespis, să nu fie decât legende din popor. Oricum, anul 508 a jucat un rol mult mai important şi este foarte posibil ca asimilarea tragediei şi a ditirambului în Dionisii să fi însoţit instaurarea democraţiei. Un magistrat din oraş organiza festivalul şi alegea dramaturgii anului. Actorii şi premiile se plăteau din fondurile oraşului. Cheltuielile pentru pregătirea şi costumele corului erau suportate de un cetăţean bogat, choregos. Tipul acesta de taxă, o ocazie pentru etalarea simţului civic, pare o instituţie a democraţiei.

Tragoidia înseamnă, pare-se, „cântec de ţap“, însă nimeni nu ştie ce legătură e între cântec şi ţap(i). Nu ştim nimic nici despre spectacolele cvasiritualice de la festivalurile rurale închinate lui Dionysos, înainte ca tragoidia să fie integrată în acest festival foarte important în calendarul oraşului, al Atenei democratice, care îşi promova cultura proprie. Există însă unele informaţii despre alte forme ale întrecerilor de poezie şi muzică deja existente în Grecia, din care s-a inspirat tragedia.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.