Ultima colonie, al treilea volum din seria Războiul bătrânilor, de John Scalzi, vă aşteaptă acum la precomandă!

John Perry, acum retras din serviciul militar, îşi trăieşte zilele pe îndepărtata colonie Huckleberry. Alături de soţia lui, Jane, se ocupă de ferma lor, judecă dispute locale şi se bucură să-şi vadă fetiţa adoptată crescând.

Însă trecutul lui Jane se întoarce să îi bântuie şi îi obligă să reintre în joc, de data aceasta ca lideri ai unei noi colonii ce urmează să fie populată cu oameni din toate lumile. Cei doi ajung iar în mijlocul unor dispute de politică interstelară, trădări şi războaie, între Uniunea Colonială umană şi confederaţia extraterestră numită Conclavul.

În continuare, vă invităm să citiţi un fragment din Ultima colonie.

Daţi-mi voie să vă vorbesc despre lumile pe care le-am lăsat în urmă. Pământul îl ştiţi; toţi îl ştiu. Este lumea natală a omenirii, deşi în acest moment nu mai sunt mulţi care s-o considere planeta noastră „de baştină“ – Phoenix a jucat acest rol de când Uniunea Colonială a fost creată şi a devenit forţa călăuzitoare a expansiunii şi protejării rasei noastre în univers. Dar nu uiţi niciodată de unde vii.

Să fii de pe Pământ, în acest univers, e ca şi cum ai fi un puşti dintr-un târguşor care se suie în autobuz, se duce în marele oraş şi-şi petrece toată după-amiaza căscând gura la clădirile înalte.

Apoi se trezeşte jefuit, pentru crima de a se fi minunat în faţa acestei lumi noi şi stranii, care are asemenea lucruri în ea, pentru că lucrurile din noua lume nu au nici prea mult timp, nici prea multă compasiune pentru un nou-venit şi sunt gata să-l omoare pentru ceea ce are în valiză. Puştiul din târguşor învaţă repede acest lucru, pentru că nu se mai poate întoarce acasă.

Am petrecut şaptezeci şi cinci de ani pe Pământ, trăind în cea mai parte a timpului în acelaşi oraş mic din Ohio şi împărţind cea mai mare parte din acea viaţă cu aceeaşi femeie. Ea a murit şi a rămas pe loc. Eu am trăit şi am plecat.

Următoarea lume este metaforică. Forţele Coloniale de Apărare m-au luat de pe Pământ şi au păstrat din mine acele componente pe care le voiau: conştiinţa şi o mică parte din ADN. Din cel din urmă mi-au construit un corp nou, care era tânăr, iute, puternic şi frumos, şi doar parţial uman. Mi-au vârât conştiinţa în el şi nu mi-au dat nici pe departe destul timp să mă bucur de a doua mea tinereţe. Apoi au luat acest trup frumos care era acum persoana mea şi au petrecut următorii câţiva ani încercând cu asiduitate să-l omoare, aruncându-mă împotriva oricărei rase extraterestre ostile cu putinţă.

Existau o mulţime. Universul e vast, dar numărul lumilor potrivite pentru viaţa umană e surprinzător de mic şi, din întâmplare, spaţiul e plin de numeroase alte specii inteligente care vor aceleaşi planete ca şi noi. Foarte puţine dintre aceste specii, se pare, sunt adeptele conceptului de a împărţi; noi cu siguranţă nu suntem. Cu toţii luptăm, iar lumile pe care le putem locui se schimbă între noi dintr-o parte în alta, până când unii sau alţii reuşesc să pună mâna pe una dintre ele atât de strâns, încât nu le mai poate fi smulsă. De-a lungul a vreo două secole, noi, oamenii, am reuşit şmecheria respectivă pe vreo câteva zeci de lumi, şi am eşuat pe alte câteva zeci. Nimic din toate astea nu ne-a adus prea mulţi prieteni.

Am petrecut şase ani în această lume. Am luptat şi aproape că am murit, nu doar o singură dată. Am avut prieteni, dintre care cei mai mulţi au murit, dar pe câţiva i-am salvat. Am cunoscut o femeie care semăna dureros de mult cu aceea cu care mi-am împărţit viaţa pe Pământ, dar care era totuși o persoană complet diferită. Am apărat Uniunea Colonială şi, făcând acest lucru, am crezut că păstrez umanitatea vie în univers.

La sfârşitul celor şase ani, Forţele Coloniale de Apărare au luat acea parte din mine care fusesem întotdeauna eu şi au băgat-o într-un al treilea şi ultim corp. Acest corp era tânăr, dar nici pe departe la fel de rapid şi de puternic. Era, la urma urmei, doar uman. Dar acestui trup nu i se cerea să lupte şi să moară. Am resimţit lipsa faptului de a fi puternic ca un supererou de bandă desenată. N-am resimţit lipsa nici uneia dintre creaturile extraterestre pe care am întâlnit-o şi care încerca din răsputeri să mă omoare. Era un schimb echitabil.

Următoarea lume vă este probabil necunoscută. Staţi din nou pe Pământ, vechiul nostru cămin, unde miliarde de oameni încă trăiesc şi visează la stele. Ridicaţi ochii spre cer, către constelaţia Linxului, foarte aproape de Carul Mare. E o stea acolo, galbenă ca soarele nostru, cu şase planete principale. Cea de-a treia, destul de potrivit, e o imitaţie a Pământului: 96% din circumferinţa lui, dar cu un nucleu de fier puţin mai mare, aşa încât masa ei reprezintă 101% faţă de a acestuia (procentul acela nu se observă prea mult). Doi sateliţi: unul având două treimi din mărimea satelitului Pământului, dar mai apropiat decât Luna, astfel încât pe cer acoperă cam aceeaşi suprafaţă. Al doilea satelit, un asteroid cap-turat, e mult mai mic şi mai apropiat. Se află pe o orbită instabilă; în cele din urmă, o să se rostogolească şi o să cadă pe planeta de dedesubt. Cea mai bună estimare afirmă că se va întâmpla cam peste un sfert de milion de ani. Localnicii nu sunt grozav de îngrijoraţi, în acest moment.

Această lume a fost descoperită de oameni cu aproape şaptezeci şi cinci de ani în urmă; ealanii aveau o colonie acolo, dar Forţele Coloniale de Apărare au corectat acest fapt. Apoi ealanii, ca să spunem aşa, au refăcut calculele pentru această ecuaţie şi a mai durat vreo doi ani până să se rezolve totul. Când s-a rezolvat, Uniunea Colonială a deschis planeta pentru coloniştii de pe Pământ, mai ales din India. Aceştia au sosit în valuri; primul – după ce planeta a fost câştigată de la ealani, iar al doilea – la scurtă vreme după războiul de pe subcontinent, de pe Pământ, când guvernul provizoriu susţinut de forţele de ocupaţie i-a lăsat pe cei mai de seamă sprijinitori ai regimului Chowdhury să aleagă între colonizare şi închisoare. Cei mai mulţi au plecat în exil, luându-şi familiile cu ei. Oamenii aceştia n-au visat atât de mult la stele, pe cât acestea le-au fost impuse.

Având în vedere oamenii care locuiesc pe planetă, aţi putea crede că ar trebui să aibă un nume care le reflectă moştenirea. V-aţi înşela însă. Planeta se numeşte Huckleberry, botezată fără îndoială de vreun aparatcic al Uniunii Coloniale, amator de Twain. Satelitul cel mare al planetei Huckleberry este Sawyer; cel mic este Becky. Cele trei continente principale se numesc Samuel, Langhorn şi Clemens; de lângă Clemens porneşte un şir lung, întortocheat, de insule vulcanice cunoscut sub numele de Arhipelagul Livy, aflat în oceanul Calaveras. Cele mai multe dintre formele de relief mai importante aveau deja diferite nume legate de Twain înainte de sosirea primilor colonişti; aceştia par să le fi acceptat cu bunăvoinţă.

Staţi acum pe această planetă alături de mine. Ridicaţi ochii spre cer, în direcţia constelaţiei Lotus. Acolo se află o stea, galbenă precum aceasta în jurul căreia se roteşte planeta, o stea în jurul căreia m-am născut, cu două vieţi în urmă. De aici, este atât de departe, încât nu e vizibilă cu ochiul liber. Deseori, simt acelaşi lucru în legătură cu viaţa pe care am dus-o acolo.

Numele meu este John Perry. Am optzeci şi opt de ani. Locuiesc pe această planetă de aproape opt ani. E casa mea, pe care o împart cu soţia şi fiica adoptivă. Bine aţi venit pe Huckleberry. În această poveste, este următoarea lume pe care o părăsesc. Dar nu cea din urmă.