O familie care a sfidat destinul. O familie care a învins. O familie care a ajuns legendară. Romanul Leii Siciliei, de Stefania Auci, povestea fascinantei familii Florio din Sicilia, apare la editura Nemira, în colecția Babel. 

Romanul care a cucerit lumea, în curs de traducere în 22 de țări, un adevărat fenomen în Italia în 2019, este prima parte dintr-o trilogie dedicată ascensiunii spectaculoase a familiei Florio în Palermo, o saga de familie plină de pasiune mediteraneană.

Din momentul în care ajunge la Palermo, în 1799, familia Florio nu se mai uită înapoi și decide să ajungă deasupra tuturor, cât mai bogată și cât mai puternică. Și reușește: în scurt timp, ambițioși și motivați, frații Paolo și Ignazio își transformă prăvălia de condimente în cea mai bună din oraș, apoi încep să cumpere case și terenuri de la nobilii din Palermo și își pornesc propria companie de navigație. Iar când Vincenzo, fiul lui Paolo, preia conducerea familiei, ascensiunea continuă grație unui vin de calitate inferioară care se transformă într-un nectar regesc.

Totuși, pentru oamenii din Palermo, ei rămân niște „străini“, al căror sânge „pute de sudoare“.

Bărbați excepționali, dar fragili, cei din familia Florio au nevoie de femei excepționale: femei ca Giuseppina, care sacrifică totul, sau Giulia, tânăra milaneză care intră tumultuos în viața lui Vincenzo.

Stefania Auci, născută în 1974 la Trapani, este profesoară la Palermo și scrie pentru bloguri literare și alte publicații online. Este autoarea a două romane de mare succes, Fiore di Scozia (2011) și La Rosa Bianca (2012), precum și a romanului istoric Florence, publicat în 2015. Romanul Leii Siciliei, dedicat familiei Florio, a fost bestseller în anul 2019 în Italia.

„În locul acesta, până și aerul este putred. Întregul oraș e mizerabil – observă acest lucru dintr-o singură privire. Palermo este un loc imund.

Mergând în față, nepoata ei râde zgomotos și face piruete. «Cum poate oare să fie atât de fericită?», se gândește ea cu amărăciune, târându-și picioarele pe trotuarul murdar. «Pe de altă parte, da, e adevărat: nu avea nimic, deci nu a pierdut nimic. Vittoria nu are decât de câștigat».

Într-adevăr, copila își imaginează viitorul și visează; visează că a încetat să mai fie un orfan oarecare, acceptat din milă. Își imaginează că are ceva economii, poate chiar și un soț cu care să nu se înrudească nici pe departe. Și libertate: mai multă libertate decât cea care i-ar fi fost sortită în sătucul ei strâmt, prins între munți și mare.“

---

Fragment în avanpremieră

Trăsura oprită în fața prăvăliei de mirodenii Florio a blocat cu totul traficul de pe via dei Materassai. Locul de trecere e atât de strâmt, încât cu greu se poate strecura cineva pe acolo. În aer, primele rândunele și o mireasmă proaspătă de iarbă, întrepătrunsă când și când de damful dulce al puținelor flori care au îndrăznit să-și arate fața soarelui.

În interior, Michele tocmai servește un client – un meșter artizan venit să se aprovizioneze cu pigmenți de culoare și miniu de plumb. Ceva mai într-o parte, Ignazio este cu totul dedicat unei vizitatoare.

O aristocrată. O damă cu trăsături frumoase, înfășurată într-o mantie cu bordură din blană de vulpe – numai bună pentru a se proteja de frigul nemilos de martie. Pielea femeii dezvăluie totuși câțiva ani în plus, îndemânatic mascați cu un strat gros de pudră. Ignazio schițează un zâmbet, continuând să zdrobească în mojar amestecul de pelin, anason stelat și frăsinel. Prezența sa la tejghea a devenit o raritate în ultima vreme.

Din 1803, când au rupt legăturile cu familia Barbaro, afacerea fraților Florio a mers cu toate pânzele sus. Acum au legături strânse cu renumiți negustori napoletani și englezi, devenind ei înșiși furnizori angro de marfă. Și-au câștigat încrederea tuturor, având tot interesul să mențină raporturi bune cu sicilienii, din moment ce restul Italiei se afla sub controlul absolut al francezilor. Cu câteva luni în urmă, Napoleon cucerise Regatul Neapolelui, Bourbonii refugiindu-se cu coada între picioare în Sicilia, unde se puseseră sub protecția englezilor. Înfrângerea fusese catastrofală. Așa se face că Palermo a rămas unul dintre puținele porturi eliberate de influența lui Napoleon, o piață de schimb foarte prețioasă pentru coaliția anti franceză.

Ignazio se ocupă acum în primul rând de administrarea afacerii și de gestiunea financiară. Cu toate acestea, pentru anumiți clienți mai speciali, nu se ferește să revină la tejghea.

– Vizitele acestea la magazinul Domniilor Voastre sunt atât de… exotice! O mulțime de arome din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Apropo, unde este don Paolo?

– Fratele meu trebuie să se întoarcă dintr-o clipă într-alta. În momentul în care a zărit trăsura Domniei Voastre pe uliță, s-a gândit că veți fi cu siguranță interesată de un anumit obiect, despre care ați discutat la ultima vizită cu care ne-ați onorat.

Privirea femeii devine brusc foarte interesată.

– Ați adus ambră, nu-i așa?

Ignazio încuviințează din cap, continuând să piseze plantele în mojar.

– Ambră de Marea Baltică, de cea mai înaltă puritate. Este adusă tocmai din stepele Asiei, gata granulată.

Un scârțâit de balamale.

– Doamnă, își prezintă omagiile Paolo Florio, făcând o plecăciune elegantă. Apoi, așezând pe tejghea un sipet din lemn prețios și fildeș: să-mi scuzați întârzierea, însă tocmai pentru Domnia Voastră mi-am făcut de lucru.

Femeia își întinde instinctiv gâtul în direcția lui.

– Așadar?

– După cum vedeți, chiar și sipetul în sine este o adevărată bijuterie, însă n-are nicio valoare în comparație cu conținutul său, spune Paolo, deschizând sipetul și lăsând să se reverse sclipiri aurii pe tejghea. Priviți-o! Nu-i așa că-i o minunăție? Ca să nu mai spun că este exact ce vă trebuie: poate nu știați, dar ambra alină problemele cu stomacul și conservă energia corpului…

– Chiar așa? se miră dama, atingând micuțele sfere. Își retrage brusc mâna, exclamând surprinsă: sunt calde!

– Pentru că ambra nu e o piatră, ci o rășină. Se spune că lumina ei păstrează însăși scânteia vieții. Dați-mi voie însă acum să… spune Paolo aplecându-se spre ea și întinzându-i colierul. Hai, curaj, probați-l!

Rochia femeii pare să se aprindă de la miile de reflexii luminoase. Atinge colierul cu evlavie, îl admiră. Uimirii îi ia locul dorința nestăvilită. Hotărârea a fost luată deja.

– Cât?

Paolo se încruntă, mimând o atitudine reticentă. Într-un târziu, îi murmură la ureche prețul. Gura femeii se încrețește brusc, iar chipul i se ofilește. (…)

Femeia însă nu-l mai ascultă. Ochii pur și simplu I s-au umplut de licăririle luminoase ale mărgelelor de ambră. Scoate un suspin dramatic.

– Bine, fie! Vă las un acont și o scrisoare de angajament de plată. Va trece soțul meu pe aici ca să achite diferența.

Ignazio își ascunde dezaprobarea în spatele unui acces de tuse.

Iar angajamente de plată, alți bani plătiți în rate. Unii aristocrați sicilieni sunt bogați doar cu numele și titlurile, care, de fapt, nu valorează nici măcar cât tăblițele de piatră pe care le sunt sculptate blazoanele.

În schimb, fratele său nici nu clipește:

– Iar eu voi fi aici să-l întâmpin.

Și dispare în odaia din spate, să aducă hârtie de scris și călimara. În schimb, Ignazio răstoarnă amestecul de ierburi mărunțite într-un flacon cu alcool și agită compoziția cu ajutorul unei baghete din sticlă. Apoi o cheamă pe slujnica damei.

– Ia aminte! Tonifiantul acesta trebuie să se odihnească la loc întunecat opt zile. Apoi, după ce strecori lichidul, îi servești stăpânei tale în fiecare seară câte un păhărel. Înțelesu-m-ai?

Femeia încuviințează, mormăind un caciettu care-I dezvăluie originile campaniene. Ignazio sigilează dopul, învelind apoi flaconul într-o pânză de culoare închisă și înmânându-i-l slujnicei, în vreme ce stăpâna acesteia semna angajamentul de plată.

Paolo o însoțește pe clienta aristocrată spre ieșire, iar via de Materassai este, în sfârșit, eliberată de prezența împovărătoare a trăsurii ei masive.

– Îmi plac clienții care nu pretind să li se facă reduceri de preț, comentează Paolo, netezindu-și jiletca.

Și Ignazio poartă o vestă aproape identică, îmbrăcată peste o cămașă albă cu mânecile suflecate până la coate.

– Să tragem nădejde că onorabilul cavaler Albertini nu va face prea mult caz. Mereu se plânge că soția îl aduce la sapă de lemn, atunci când o scapă încoace la cumpărături.

Ignazio aruncă o privire pe angajamentul de plată semnat de femeie.

– Ți-ar putea spune că nu i-a dat soției consimțământul să facă această achiziție. Știi asta, nu-i așa?

– N-o s-o facă. Albertini se trage din familie de notary și judecători, ca să nu mai pomenesc de faptul că are un depozit de mărfuri la Bagheria. Până la urma urmei, o să plătească, pentru că nu vrea să facă malafiùra. Apoi, măsurându-și din ochi fratele: ar fi mai bine să-ți lași mânecile la locul lor. Nu suntem hamali.

Și totuși, nu sunt puțini aceia care încă-i consideră astfel. Dar niciunul dintre cei doi nu vrea să admită această realitate. Probabil că acesta este însă motivul pentru care acordă o atenție aparte amenajării magazinului și propriei costumații.

Ignazio știe că lumea încă-i consideră hamali, neam de slugă, iar de fiecare dată când își amintește, simte o arsură drept în inimă. Uneori, amintirile se dovedesc răni deschise peste care o mână nemiloasă presară sare.

Rememorează. Cu două săptămâni în urmă. Vama de la palatul Steri, Oficiul pentru înscrisuri, locul unde se înregistrează mirodeniile și se țin registrele contabile cu mărfurile care intră sau ies din port. O sală dreptunghiulară, la parter, care se deschide către curtea interioară.

El, Ignazio, așteptând să vămuiască produsele descărcate de pe vas, urmând să intre apoi în biroul notarului, pentru plata taxelor. Ca să-și mai treacă timpul, intrase în vorbă cu un tânăr englez, Ben Ingham, aflat de patina vreme la Palermo.

– Mi se pare un oraș plin de viață, însă… cum să spun… really chaotic… cum se spune oare în limba voastră?

Ignazio schițase un zâmbet.

– Viața nu-i deloc ușoară aici, vă dau în scris dacă vreți. Palermo e chiar mai ingrat decât o femeie. Mai întâi te cucerește, apoi… glumise el, fluturându-și mâna, cu degetul mare și arătătorul desfăcute, într-un gest specific. Îți promite totul, dar nu-ți dă nimic.

– O, da, am observat și eu. Prin urmare, am înțeles că trebuie să dai dovadă de prudență și să… as you say…

– Taliàrsi u’ cappotto (să ai grijă la buzunare)?

Fruntea englezului se încrețise brusc, în încercarea de a înțelege semnificația zicalei. Îi intuia semnificația, repetând-o chiar de câteva ori. Apoi izbucnise într-un hohot de râs răgușit, semn că nu reușise.

Deodată, sala răsunase de vocea detunătoare a lui Carmelo Saguto. Ignazio îl zărise mai devreme trecând pe lângă oamenii care așteptau la rând și intrând direct în biroul notarului, unde fusese întâmpinat cu adânci reverențe.

Câțiva își murmuraseră nemulțumirea, însă nu se putea vorbi de un protest, ci doar de bombăneli înfundate: la urma urmei, Saguto era ginerele lui Canzoneri și nimeni nu îndrăznea să i se opună.

Ceva mai târziu îi venise și lui Ignazio rândul. Însă nici nu ieșise bine din biroul șefului de vamă, că Saguto îl și luase la țintă.

– Aha, iată-l și pe don Florio! Chiddru nico, don Florio cel mic, carevasăzică. Vorbind, făcuse un gest ironic cu mâna, căutând cu privirea complicitatea funcționarilor vămii, apoi continuase: și? Cum vă merge, voscenzia? V-a intrat mână bună?

– Ne merge destul de bine, grazie.

– Aha. Vă suflă vântu-n pânze, zici? Comentase Saguto, apropiindu-se de masa funcționarului ca să trăgă cu ochiul la cifra de pe hârtia celuilalt. Tii! Serios? Parale bune, nu glumă!

Funcționarul încuviințează:

– Ehe, trag din greu cei din familia Florio, așa să știți. Ar trebui să-i spuneți socrului dumneavoastră să fie cu băgare de seamă.

– O, mai au multă mămăligă cu ceapă de mâncat până s-ajungă măcar jumate din cât sunt alde Canzoneri! Cu tot respectul o spun, așa să știți, adăugase un alt funcționar. Ce familie onorabilă! Mi-l amintesc și azi pe tatăl socrului dumneavoastră. Mai rar om gospodar ca el…

Bărbatul își rostise litania ca și cum Ignazio nici nu era de față. Altfel spus, ca și cum el, munca, banii lui, însăși existența lui nu valorau nici cât negru sub unghie. Ignazio mai-mai că smulsese chitanța din mâna funcționarului:

– Dacă ați terminat…

Însă Saguto n-avea nici cea mai mică intenție să-l lase să plece. Dimpotrivă. Ridicând vocea, îi blocase calea spre ieșire.

– Dar de cumnatul dumitale ce știi să ne spui, ai? Mă refer la bagnaroto ăl din via dei Lattarini, de-a trebuit să vândă tot. Aha, nimic nu zici, carevasăzică… comentase bărbatul, izbucnind în râs – un râs aspru, care amintea mai curând de scrâșnetul unui rașpel frecat de o bucată de metal. Manco l’armali fanno accussì.

Ignazio se forțase cu greu să rămână calm.

– Suntem cu toții bine, grazie. Și, oricum, nu vă permit să vă vârâți nasul în treburile mele, din moment ce nici eu nu vin să vă spun cum să vă comportați cu rudele dumneavoastră.

Tonul conversațiilor care se purtau în jurul lor coborâse brusc. Saguto se îndepărtase, însă după numai câțiva pași se întorsese din drum.

– Te-ai găsit să mă-nveți dumneata pe mine cum se comportă oamenii într-o familie adevărată? Dumneata, un vântură-lume, un câine de pripas? I picciuli ’un si tàliano, când e vorba de rudele de sânge. Știi dumneata câți bani sunt aici? continuase bărbatul, vânturând un teanc de chitanțe.

– Dacă tragem linie, nu-s mult mai mulți decât ai mei. Noi tragem în doi – fratele meu și cu mine. Vuautri, în schimb, câți sunteți? Patru, cinci… la câți trebuie să împărțiți totul? Chiar și așa, dumneata nu ești altceva decât secretarul lui don Canzoneri, nu farmacist, precum fiii dumisale. Un hârțogar oarecare, asta ești dumneata!

Carmelo Saguto devenise livid. O clipă mai târziu însă, se înroșise la față și izbucnise:

– Minchia, apăi dacă eu sunt scârța-scârța pe hârtie, fratele tău și cu tine nu sunteți altceva decât doi hamali, două slugi amărâte. Și azi îl țin minte pe to’ frati cum strângea gunoiul în prăvălie.

În clădirea vămii, atmosfera înghețase brusc. Din spatele lui, cineva murmurase:

– Așa-i, hamali erau, acești bagnaroti!

Iar altul adăugase:

– Numa’ Dumnezeu știe cum or fi pus mâna pe atâția picciuli câți au!

În prag, neguțători, marinari și funcționari laolaltă păreau câini vagabonzi în așteptarea unui os de ros – cu bale în colțul gurii, gata să preia povestea și s-o răspândească de-a lungul și de-a latul arondismentului Castellammare, îmbogățind-o cu amănunte picante și dându-i o nuanță de o violență sporită.

Deodată, Ignazio simțise o mână sprijinindu-i-se pe braț.

– Ați terminat aici, nu-i așa? Nu de alta, dar e rândul meu.

Întorcându-se, îl recunoscuse pe Ben Ingham, tânărul englez de mai devreme.

– Vă rămân îndatorat, îi spusese Ignazio în timp ce părăseau clădirea vămii.

– Îmi veți întoarce favoarea, sunt sigur. Și dumneavoastră ați fi procedat la fel. În general, nu e o idee bună să te dai în spectacol, mai ales în fața unei audiențe ca asta, venise replica englezului.

Rememorând episodul, pe Ignazio încă îl trec fiori de furie. Scena i s-a întipărit adânc în minte și nu izbutește cu niciun chip s-o alunge. Pe de altă parte, îi este și astăzi recunoscător lui Ingham pentru că a intervenit chiar în momentul în care se pregătea să-i stâlcească mutra lui Saguto de față cu toată mulțimea de gură-cască. Ignazio își scoate șorțul, trăgându-și pe el haina și mantaua.

Tweet