Douăzeci şi cinci de ani, Biblioteca Americană a fost cea mai importantă sursă SF din viaţa mea, completată ulterior de Ioana, Doru Brana, Mihai Bădescu, Simona Kessler, Cristian Lăzărescu, Liviu Moldovan şi MIRC (sper că, în timp, o să reuşesc să spun măcar câteva cuvinte despre fiecare).

La începutul anilor 1970 ajunsesem expert în SF-ul anglo-saxon, după ce citisem aproape exclusiv lucrări de non-ficţiune. Puteam recita fără greşeală liste de cărţi, premii şi autori menţionaţi şi disecaţi în Who’s Who in Science Fiction de Mike Ashley, In Search of Wonder de Damon Knight şi recenziile din F & SF şi New York Times Book Review. Toate astea graţie Bibliotecii Americane, care se deschisese în 1971 în spatele Teatrului Naţional.

Biblioteca nu se obosea să aducă romane SF şi avea doar câteva antologii de texte scurte (prima pe care am citit-o se numea SF Thinking Machines, un titlu care mi s-a părut foarte tare), în schimb existau tone de volume critice şi periodice, printre care scăpau şi SF-uri. Nu eram chiar ultima găină, ştiam binişor ABC-ul (Asimov, Bradbury, Clarke), totuşi mă loveam întruna de referiri laudative la autori care mă intrigau teribil pentru că nu găsisem nimic scris de ei. De pildă, Frederik Pohl – unul dintre cei mai vechi în meserie, se cunoştea cu toată lumea, se trăgea de şireturi cu Asimov (pe care-l citisem, astfel încât, cu mintea puştiului de 16 ani, bănuiam că amândoi scriau la fel!), fusese editor şi agent, dar singura lui povestire pe care o putusem găsi fusese “Day Million” şi aia nu-mi spusese nimic, da’ NIMIC! Avea cinci pagini şi mi se părea pur şi simplu banală.

Pohl era totuşi super-elogiat ca maestru al satirei sociale, bla-bla-bla, şi salivam numai gândindu-mă ce-ar fi să pot pune mâna pe mult-citatul roman The Space Merchants, pe care-l scrisese în colaborare cu C.M. Kornbluth.

După nişte ani, când genul SF/F/H a început să fie privit cu interes în SUA (în primul rând pentru că era o sursă serioasă de dolari), Biblioteca Americană a adus şi romane, iar eu am pus capăt lecturilor eclectice din Michener, Ayn Rand, Oates, Vonnegut şi Cheever şi am trecut la cele mai recent apărute Kinguri şi Asimoave.

Iar în 1978 am văzut în raft un hardcover subţire cu o copertă ilustrat de Boris Vallejo. Titlul era Gateway şi m-a apucat bâţâiala; cu un an în urmă cartea aia luase Hugo plus Nebula şi era scrisă de Pohl… care, aşa cum v-am zis, rămânea un mister pentru mine. Mă rog, mai citisem vreo 2 povestiri, însă nimic să mă dea pe spate. Acum era momentul să văd ce ştia!

A fost fascinantă. Complet! Aventura pură… aluziile psihanalitice care acum mi se par grosiere (pe atunci Freud era totuşi un nume periculos în România, cam ca meditaţia transcendentală, iar la Jung încă nu se ajunsese)… fiorul ruletei ruseşti… antieroul… infocasetele care spărgeau textul… finalul deschis… totul!

A fost al patrulea roman pe care l-am tradus pentru prieteni (o să povestesc şi despre asta cândva) şi toţi am rămas agăţaţi de misterul Heechee, mai ceva ca fanii GRRM de mult-întârziata apariţie a Dansului cu dragoni.
Prin 1992 Doina Uricariu a cumpărat traducerea pentru Olimp, însă Poarta a apărut abia după alţi cinci ani, la Pygmalion. Volumul al doilea era deja tradus… însă asta data viitoare.

(după o idee de Vlad Puescu)