Din ultimii şapte ani, în 2006 am lucrat cel mai puţin. Din anul acela mai ţin minte doar că prin martie mi-am cumpărat alt mobil şi în chiar aceeaşi zi m-am întâlnit cu Mike Hăulică (pe atunci pe cai frumoşi la Tritonic) ca să semnez un contract, iar în august am redevenit coordonatorul colecţiei Nautilus.

Şi mai ţin minte o vară lungă în care mi-am rupt picioarele ca să merg la Biblioteca Naţională. Nu, nu-l urmăream pe Cristoiu ca băieţii de la Caţavencu, ci mă documentam! Intram la parter în sala cataloagelor care era de vreo treizeci de ori mai mare decât apartamentul meu de trei camere din Drumul Taberei, căutam cota cărţii, completam un formular, treceam de un paznic foarte vigilent, suiam la etaj, mă interesam de sala de literatură, intram într-o încăpere de vreo zece ori mai mare decât apartamentul meu (probabil că deja vă întrebaţi dacă: [a] Pavelescu locuieşte într-o cotineaţă? sau [b] Cât poate fi factura pentru încălzire a Bibliotecii Naţionale?), predam bibliotecarei formularul şi aşteptam să aud: „Ah…. Cărţile cu cota II sunt în inventar… mai pe la toamnă încolo…” sau „Din păcate este împrumutată. Mai încercaţi.”

Şi tot aşa, pentru că nu găsisem de unde să cumpăr sau să împrumut ediţia din 1965 a poeziilor lui Keats traduse în româneşte.

Povestea începuse în 2001, când editura Lucman decisese să publice seria integrală „Rama”, pornită de Multistar cu 10 ani în urmă. Atunci reeditase Rendez-vous… şi-mi oferise să traduc şi Război pe Rama, din care n-am reuşit mai mult de 60 de pagini înainte s-o abandonez. După vreo doi ani i-am propus lui Lucian Borleanu nişte cărţi de Bachman şi Dan Simmons, iar de la Dan Simmons am ajuns la vara lui 2006 şi poeziile lui Keats. Mai înainte însă trebuie să aduc un omagiu en passant altei „surse” de SF şi pentru asta – oftat colectiv… – ne-ntoarcem la Biblioteca Americană.

Vara, cam prin iunie-iulie, Biblioteca intra în vacanţă: se făcea inventarul, se nota ce au mai furat cleptomanii şi se desfăceau coletele cu cărţi noi. De la 1 septembrie băteai zilnic trotuarul de pe Sahia, ca să vezi care va fi ziua de deschidere. Atunci veneai devreme, înjurai în gând văzând coada şi pe toţi… neaveniţii care ajunseseră înaintea ta, aşteptai răbdător şi indiferent la securiştii care filmau de vizavi, intrai căutând să pari civilizat, dar dorindu-ţi să-i înghionteşti pe toţi şi să te bagi în faţă, şi deschideai larg ochii, fiindcă trebuia să iei decizii în fracţiuni de secundă!

Sala de la mezaninul Bibliotecii era cam de două ori mai mare decât… ştiţi deja, şi era formată din două încăperi dispuse în L, care comunicau; în unghiul L-ului se afla recepţia. Când intrai (după vacanţă), trebuia să acoperi rapid toate rafturile înaintea celorlalţi… neaveniţi şi să înhaţi patru cărţi care păreau cele mai promiţătoare. Nu aveai mult timp de ales; termitele goneau ronţăind în urma ta şi te puteau depăşi oricând. Se puteau împrumuta maximum două cărţi pentru trei săptămâni, însă, chiar dacă le-ai fi citit peste noapte şi ai fi revenit a doua zi ca să iei altele, bunăciunile dispăruseră deja din rafturi şi intrai în stand-by. Ca atare luam patru cărţi, le studiam atent, opream două pe care să le împrumut, iar pe celelalte două… le ascundeam.

Unde le ascundeam? În bibliotecă, bineînţeles, şi trebuia să găsesc locuri cât mai ingenioase, unde să reziste patru-cinci zile, până terminam prima raţie. În general, le piteam în dosul altora de pe rafturile cele mai de jos din secţiunile tehnice, unde nu se aplecau chiar toţi, ascunzându-le după volume despre configurarea codurilor moderne în tehnicile de dans contemporan, concepte de consonanţă în incantaţiile indienilor hopi sau structuri de date utilizate în reprezentarea digrafurilor. Şi plecam, sperând că niciun balerin nu va fi interesat de Donaldson, că etnografii nu auziseră de King şi că matematicienii citeau altceva decât Pohl.

Nişte ani sistemul a funcţionat perfect – I was the king, baby! – , după care a apărut însă generaţia tânără şi sfidătoare de cititori. Scormoneau după Nebula Winners, întindeau braţe lungi şi hulpave după biografia lui Lennon şi aveau în general atitudinea lui Gollum. Iar dintre ei cel mai mult mă irita un tip înalt, slab, blond-nisipiu, bărbos şi cu ochelari, care venea al naibii de devreme şi mă curăţa regulat de King-uri. L-am urât cu patimă o vreme, după care m-am făcut frate cu proverbul. Ne-am împrietenit, am vânat în echipă în jungla bibliotecii, ne-am apărat spatele reciproc şi ne-am vândut ponturi pentru ascunzători.

Cristi Lăzărescu a absolvit fizica atomică (cool!) şi este expert absolut în literatura şi filmul horror. Iubeşte SF-ul şi BD-urile, detestă fantasy-ul. După ce a terminat fizica atomică, a făcut regie de film (uber-cool!) şi a încercat mai multe proiecte de reviste, filme, jocuri pe calculator… probabil şi altele. Locuieşte în centrul Bucureştiului, într-un bloc despre care credeam că există doar în romanele poliţiste. Sunt de fapt două blocuri lipite între ele, dar care comunică numai pe la ultimul etaj. Intri în blocul A, sui la ultimul etaj, treci în blocul B şi ieşi pe dincolo!!! Cristi nu stă la ultimul etaj. După cum am spus aici, de la el am început cu horror-urile lui Simmons, apoi am citit cam tot ce scrisese tizul până prin anii 1996, aşadar şi Hyperion.

Iubire la prima vedere – cu toată sinceritatea celui care se îndrăgostea în fiecare vară la mare. O să ţin minte toată viaţa (sau până o să mă sclerozez [de tot]) prima poveste, „a preotului”. Toate sunt excelente, dar recunosc că nu mi le mai aminteam după zece ani câţi trecuseră între prima citire şi momentul traducerii… însă pe Paul Duré nu l-am putut uita. Way to go, Dan (Simmons?)!