Toată lumea ştie că, în viaţa unui om, evenimentele se înlănţuie în uneori mod ciudat, conducându-l pe cărări neaşteptate.
În ceea ce mă priveşte, se poate spune că am ajuns să traduc cărţi fiindcă, la un moment dat, în adolescenţă, am citit Războiul Lumilor, de H. G. Wells. M-a impresionat cu mult mai mult decât romanele lui Jules Verne şi mi-a deschis gustul pentru literatura SF, preferinţă ce a rămas oarecum în stand by până în 1990 (între timp m-am delectat, în privinţa asta, doar cu scrierile lui Vladimir Colin), când tarabele s-au umplut de traduceri din literatura SF, plus de oarece reviste de gen. Tot cam pe atunci am reuşit să scriu, cap-coadă, prima mea poveste SF acceptabilă (Paradisul Bărbaţilor), căreia îi datorez şi primul meu contact cu editura Nemira (altfel decât prin intermediul cărţilor cumpărate), fiindcă mi-a adus un premiu II la ediţia 1992 a concursului „Vladimir Colin“. Au urmat textele trimise la revista Anticipaţia, ocazie cu care a apărut în scenă, pentru mine, Mihai-Dan Pavelescu.
Pe urmă, în decursul anilor, petrecându-mi timpul liber mai mult citind decât scriind, m-am gândit eu că tradusul cărţilor trebuie să fie o treabă uşoară şi plăcută şi l-am întrebat pe acelaşi M.D. Pavelescu cum sunt aleşi traducătorii povestirilor din revistă şi din almanah, trimiţându-i totodată şi o mostră – vreo două-trei pagini traduse de mine dintr-un text SF. Urmarea a fost că, după un oarecare timp, cred că nu prea mult, mi-a încredinţat traducerea povestirii Casa Viselor (House of Dreams) de Michael F. Flynn, publicată apoi în Almanahul Anticipaţia 1999-2000. Din păcate, revista şi almanahul au răposat imediat după aceea, iar corespondenţa mea cu M.D. Pavelescu s-a întrerupt, din lipsă de obiect.
Mi-am imaginat că făcusem prima şi ultima mea traducere, idee cu care m-am obişnuit, fiind mult mai preocupată, la vremea respectivă, de păstrarea postului din fabrica în care lucram. Dar, la începutul anului 2005, SF-ul a scos din nou capul, de data asta în persoana lui Vlad T. Popescu (şi el cândva legat de editura Nemira) care mi-a propus să-mi publice un volum de povestiri pe site-ul său cartea.info. Ideea mi-a surâs (oricum eram obişnuită să nu primesc bani pentru textele publicate) şi am început o corespondenţă, de data asta sub formă de email-uri, cu V.T. Popescu – care, la un moment dat, s-a scuzat pentru întârzierea unui răspuns, explicându-mi că avusese de predat urgent o traducere. Cred că mi-au sticlit ochii când am citit ultimul cuvânt şi m-am grăbit să-l întreb, deşi mai mult într-o doară, dacă nu cumva are nevoie de colaboratori pentru aşa ceva. Recunosc că am fost surprinsă când am primit un răspuns afirmativ şi încă şi mai surprinsă peste vreo lună, când mi-a trimis de tradus o carte pentru editura RAO, Sîngele Sfînt şi Sfîntul Graal (Holy Blood, Holy Grail) de Michael Baigent, Richard Leigh, Henry Lincoln. Se pare că rezultatul a fost mulţumitor pentru toată lumea, fiindcă am continuat colaborarea.
Pe urmă, prin primăvara anului 2006, a reintrat în scenă M.D. Pavelescu. Din câte am înţeles eu, căuta traducători pentru romanele din colecţia Nautilus, şi-a adus aminte de oamenii cu care mai colaborase, a văzut că între timp mă apucasem de tradus pentru RAO… Mi-a trimis un e-mail, care mi-a apărut ca fiind expediat de „Dan” şi al cărui titlul nu era, probabil, foarte semnificativ, aşa că nu l-am citit, m-am mulţumit să-l bifez şi să dau un clic pe spam, iar yahoo a blocat automat adresa.
Pe urmă, in vară, mi-a venit ideea să mă uit pe lista de adrese blocate, ocazie cu care mi-am dat seama că adresa din spatele lui „Dan” conţinea şi cuvântul „Pavelescu”. Am luat legătura, am stabilit să începem colaborarea în toamnă, după care am stat cuminţică şi am aşteptat să fiu anunţată ce aveam de tradus. Iar anunţul a sosit, sub forma unui alt e-mail, trimis de data asta de Ana Antonescu şi având drept subiect afişat titlul romanului, A Scanner Darkly. La vremea respectivă, numele doamnei Ana Antonescu nu îmi era cunoscut, aşa cum nu-mi era cunoscut, trebuie s-o recunosc, nici acest roman al lui Ph.K. Dick. Cred că mă şi grăbeam când am găsit emailul, nici măcar n-am încercat să-i traduc titlul, mi-a sărit în ochi numai cuvântul „scanner”, mi-am spus că nu mă interesează scanerele şi am dat un alt clic pe spam! Noroc că mesajul fusese expediat şi la M.D. Pavelescu, care mi l-a retrimis după ce mi-a venit ideea să-l întreb dacă propunerea de colaborare mai era sau nu valabilă.
Oricum, fiind uneori superstiţioasă, m-am gândit că începusem colaborarea cu Nemira sub semnul spam-ului şi am rămas cu un ghimpe, care m-a tot înghioldit până în clipa când am primit spre traducere cea de a doua carte.
Însă acum cred că, în ciuda aparenţelor, semnul spam-ului a fost de bun augur pentru activitatea mea de colaborator al editurii, fiindcă, pe lângă povestirile din diverse antologii, am terminat deja de vreo două săptămâni traducerea celui de al nouălea roman, Jocurile foamei (The Hunger Games) de Suzanne Collins – un titlu care sună cel puţin incitant, cel puţin pentru mine!
[Va urma…]
Tweet
@Andreea-ia-ti inima in dinti si povesteste-ne,pe mine unul chiar m-ai facut curios si sa mai stii cu nu sunt povesti siropoase.
Ok … a fost o data ca niciodata … naaah – prea conventional! Hmm … bine!
N-am traume de povestiti si disecat aici. Sunt doar un tanar care iubeste o fata. Parintii m-au iubit si m-au educat cum au putut, traiesc si acum cu impresia ca fiul lor e un elev model si un viitor inginer la Constructii. Dar e doar o impresie.
Noaptea visez la Loredana – parul, gura, sanii ei ascunsi bine sub stratul infinetizimal de panza care-i fereste de privirile lacome – Dumnezeule, nici in vis nu-s in stare sa o dezbrac!
Loredana nu-i zana clasei a unspea, dupa cum v-ati astepta, dragi cititori. V-am avertizat de la inceput, eu nu-mi exorcizez demonii aici. Doar va povestesc. Iubesc o fata. O cheama Loredana. Faptura ei de carne nu e frumoasa in ochii niciunuia din colegii mei, dar parul, gura, sanii ei ma cheama intr-un vartej fara inceput si sfarsit. O iubesc, desi nimeni nu stie asta. Nici macar ea.
Dar stiu unde locuieste. Nu, n-am urmarit-o intr-o dupa-amaiaza torida, nici in lumina incerta a amurgului. Pur si simplu stiu dintotdeauna. Suntem colegi din clasa intai.
Am asteptat-o o singura data in umbra casei de vis-a-vis … aveam in minte numai tampenii tip James Dean. Am asteptat ca sa descopar ca era deja inauntru. I-am recunoscut profilul proiectat pe perdeaua din geam si am ramas acolo, injurandu-ma ca nu-s in stare de nimic.
Nu-mi pare rau ca nu stie. Chiar ma bucur. Mie-mi ajunge sa o iubesc pe Loredana.
Improvizatii la minut
[…] O povestire foarte frumoasă ( după gustul meu, evident), la care am muncit foarte mult la data respectivă şi care a fost retribuită cu una bucată exemplar din almanahul mai sus-menţionat. Dar, peste câţiva ani, a fost una dintre cheile care mi-au deschis uşa editurii Nemira, printre ai cărei colaboratori mă număr deja de trei ani. Cum s-a întâmplat asta se poate afla de aici. […]
[…] în 2005, după ce am primit de tradus prima carte (am scris aici în ce împrejurări) m-am gândit, după ce am tradus câteva pagini, că sunt cu desăvârşire […]
[…] O povestire foarte frumoasă (după gustul meu, evident), a cărei traducere a fost retribuită numai cu una bucată exemplar din almanahul mai sus-menţionat. Dar, peste câţiva ani, a fost una dintre cheile care mi-au deschis uşa editurii Nemira, printre ai cărei colaboratori mă număr deja de trei ani. Cum s-a întâmplat asta se poate afla de aici. […]
[…] mai încolo de primul capitol. Episodul patru: Pisica lângă Laptop-ul Fierbinte. Tuşa Vero se apucă de tradus, în urma unei întrebări puse mai degrabă într-o doară. După care adună de pe drumuri un […]
[…] mine cine mă opreşte să traduc cărţi? Şi scrie aici cum am ajuns s-o […]
[…] Aceeaşi poveste, ceva mai coerentă (fiindcă s-ar părea că scriu ceva mai bine decât vorbesc ) şi istorisită mai pe larg, se poate citi aici. […]