Împotriva obsesiei fericirii

Trebuie să recunoaştem: trăim într-o societate obsedată de fericire. Emisunile televizate şi revistele lucioase ne bombardează încontinuu cu nesfârşite reţete (întotdeauna aceleaşi, întotdeauna noi) despre cum să trăim sănătoşi, frumoşi, perpetuu fericiţi şi lipsiţi de griji. Faptul e paradoxal, întrucât viaţa în marile aglomerări urbane postmoderne este tot ce poate fi mai diferit. Suntem plin de griji, munca în exces ne dezechilibrează atât organismul cât şi psihicul, iar poluarea şi alimentaţia haotică ne ruinează sănătatea. În spatele acestui paravan mediatic al beatitudinii frenetice se află oameni obosiţi şi trişti.

Obsedaţi de beneficiile „gândirii pozitive”, când nu ne îndopăm cu pastile prescrise de psihiatri citim cărţi de self-help scrise de tot felul de personaje despre cum poţi ajunge la „o viaţă lipsită de griji”. Toate ne promit paradisul terestru într-o lume care seamănă din ce în ce mai mult cu un infern.

Dar cine spune că trebuie să fim fericiţi? Reluând ideile-forţă ale romantismului, în Împotriva fericirii profesorul american Eric G. Wilson arată că melancolia este un ingredient necesar al oricărei culturi vii.  Ea este muza literaturii, a picturii şi a muzicii, este forţa pe care se sprijină ideile originale şi trăirile autentice. Avem de ales între un creier amorţit cu Prozac şi un potenţial izvor al creativităţii. Oare nu e timpul să ne eliberăm de lanţurile „gândirii pozitive” şi de superficialitatea idealurilor societăţii consumiste, pentru a accepta tristeţea noastră profund umană?

Mi-a plăcut foarte mult ce are de spus Louis Bayard în The Washington Post pe marginea cărţii:

„La o privire cât de fugară, listele cu cele mai bine vândute cărţi sunt un adevărat talcioc al fericirii. Titluri care ne îndeamnă «Să trăim fericiţi» şi «Să devenim mai buni», sau (favorita mea) să stăpânim «Secretul». […] Fericirea nu numai că este singura industrie americană care încă funcţionează, dar se bucură şi de forţă de muncă voluntară! «Zâmbeşte, mi-a spus cineva pe stradă, nu poate fi chiar aşa rău!» I-am răspuns: «Cine ţi-a zis?»”

Un eseu de mică întindere, ale cărui idei, deşi datează de pe vremea romanticilor, merită reamintite mai ales astăzi. Nu pot să nu fiu de acord cu argumentul cărţii lui Wilson.

„Un eseu zvelt şi dinamic, ce va stârni cu siguranţă controverse într-o lume dominată de industria fericirii. Suntem obsedaţi de fericire, susţine Wilson, iar prescrierea generalizată de antidepresive este prima probă în acest proces. […] Fără a «romanţa depresia clinică», profesorul american arată cum melancolia este parte din orice cultură inovatoare, […] iar meditaţiile sale asupra marilor artişti, de la Melville la John Lennon, sunt tulburătoare.”

Publishers Weekly

„Pledoaria lui Wilson pentru acceptarea laturii mai puţin luminoase a vieţii reprezintă un răspuns vital la mania contemporană a fericirii.”

COLIN MCGINN, The Wall Street Journal

15 Commentarii

  1. Adina 08/09/2009 Reply
  2. Vlad Puescu 08/09/2009 Reply
  3. Adina 08/09/2009 Reply
  4. nelamurit 08/09/2009 Reply
  5. Vlad Puescu 08/09/2009 Reply
  6. IB 09/09/2009 Reply
  7. Vlad Puescu 09/09/2009 Reply
  8. gaby 09/09/2009 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.