Un interviu cu scriitorul britanic, Matt Haig, despre depresia cu care încă se confruntă, dar și cea mai recentă carte a sa, mult așteptatul volum, „Biblioteca de la miezul nopții”, publicat la editura Nemira.

Matt Haig e obișnuit să i se ceară ajutorul în situații disperate, dar un caz de la începutul anului l-a speriat mai mult ca oricare altul. Scriitorul își culca copiii, când a auzit că a primit un mesaj pe Instagram. Era de la o femeie care luase o supradoză cu numai 10 minute înainte.

A fost un coșmar absolut. Habar nu aveam ce să fac. Trebuia să încercăm să aflăm pe unde era, ca să trimitem poliția și medicii.

            A scris un mesaj pe Twitter întrebând dacă o cunoaște cineva pe femeie și astfel a reușit să-i afle adresa și să trimită serviciile de urgență. Au ajuns la timp, dar a fost la limită.

            De când a scris Câteva motive să iubești viața, la 45 de ani, un volum de memorii despre căderea lui nervoasă și episoadele cu tentative de suicid de la 20 de ani, Haig a devenit un guru, un prieten întru agonie pentru milioane de oameni cu probleme mentale din întreaga lume. Cartea, scrisă ca o scrisoare către sinele mai tânăr, scrisă cu empatie și plină de sprijin pentru tânărul pierdut care aproape s-a aruncat de pe o stâncă, nu a fost decât un „proiect suplimentar”, pornit de la o postare pe blog. A fost ceva foarte personal, nimeni în afara familiei nu știa despre depresia lui și Matt Haig a simțit că „era un tabu care trebuia învins”.

            Cartea a devenit repede un succes extraordinar. A stat 46 de săptămâni în topul bestsellerelor din Marea Britanie și a vândut peste jumătate de milion de exemplare numai aici. Toată lumea i-a lăudat scrisul, de la Stephen Fry la Meghan Markle. Până azi, Haig continuă să fie portavocea pentru cei cu probleme mentale în această țară – iar vânzările au crescut din nou în timpul carantinei.

            Haig a avut cinci ani să se obișnuiască cu acest rol de înțelept al suferinzilor, dar încă îl mai uimește. Spune că este ca „Priory pe Instagram, foarte ciudat.” și că a avut o mică spaimă să deschidă mesageria sau mailul de când s-a publicat cartea.

Toată situația m-a lăsat cumva dezgolit, într-un fel, așa că oamenii îmi scriau ca să mă întrebe cum să stea înăuntru, să nu vadă pe nimeni, să nu respire unul spre celălalt.

            De mare parte din „școala acasă” s-a ocupat soția lui, o prezență angelică în Câteva motive să iubești viața, recunoaște Haig spășit. Ceea ce i-a permis să se concentreze pe munca lui.

            De la publicarea Câteva motive să iubești viața, a mai publicat o carte de nonficțiune, Gânduri de pe o planetă nervoasă, un roman, Cum să oprești timpul, și mai multe cărți pentru copii. Dar niciuna nu a avut același succes. Lui Haig i-a luat ceva să accepte asta.

            Când nu avea mult peste 20 de ani, demisionase de la slujba în care vindea spații de reclame și se mutase cu Andrea la Ibiza, ca să hoinărească „precum un etern student care-l idolatrizează pe Bukowski”. Apoi, într-o zi, și-a dat seama că pur și simplu nu se putea da jos din pat. Trei zile întregi a fost hăituit de teroare și a ajuns pe marginea unei stânci, gata să se arunce. Câteva motive să iubești viața oferă o mărturie brută, autentică, uneori amuzantă a depresiei sale severe și a vindecării progresive din următorii ani. Nimeni nu se aștepta cu adevărat să prindă la oameni, iar Haig a fost șocat de amploarea pe care a luat-o.

            Totuși, impactul asupra lui a fost neașteptat de complex. Pe de o parte, era încântat că are o carte care „îi permite, finalmente, siguranța financiară”. „Dar aveam impresia că nu era cartea care trebuie.” Cele trei romane pe care le-a scris înainte au avut mare succes de critică, dar au fost eșecuri comerciale. „Eram un soi de romancier elevat, știi, citit de ai dumneavoastră John Burnsides și Jeanette Wintersoni.” 

Deodată era pe raftul de self-help. Trecuse de la un romancier la „cineva care dă sfaturi, deși eu nu sunt doctor, nu sunt expert în medicină și nici neurolog. M-am simțit ca peștele pe uscat.” Starea lui mentală era mult mai stabilă de când a scris cartea, dar asta s-a schimbat rapid.

Eram literalmente numărul 1, un vis împlinit, apoi clasica depresie a revenit – De ce nu mă face fericit? De ce sunt anxios și dau ture prin sufragerie?

Haig a reînceput să aibă insomnii și agorafobie. Se simțea ca un escroc pentru că „oamenii veneau la mine ca la un expert în boli mintale și eu nu reușeam să mi-o țin pe a mea sub control.” Asta a durat niște luni. A existat un moment „când îmi doream să nu fi scris cartea deși mulți îmi spuneau cât i-a ajutat, pe mine atunci nu mă ajuta deloc. Chiar am avut o perioadă foarte grea.”

            Având în vedere toate astea, e surprinzător că noul lui roman, Biblioteca de la capătul nopții, revine pe teren familiar: o protagonistă cu tendințe suicidare căreia i se oferă șansa să experimenteze diverse iterații ale vieții ei viitoare. Inspirația a venit de la o întrebare care i s-a pus la o lansare de carte: „Ai avut noroc să ai o relație de lungă durată. Să ai oameni care te iubesc. Eu nu am pe nimeni. Deci ce motiv am să rămân în viață?” Răspunsul, crede Haig, e să rămâi în viață pentru viitorul sine: „Cred că oamenilor aflați în momente de criză profundă și depresie trebuie să li se reamintească că această clipă nu e fiecare clipă care urmează.” Adevărul e că acum e o parte atât de importantă din discuția despre bolile mentale încât nu s-ar mai putea retrage nici dacă ar vrea.

            Dacă în 2015 boala mentală era tabu, acum este o temă dominantă peste tot, iar Haig a avut o contribuție importantă la cum se discută despre ea. Câteva motive să iubești viața s-a tradus în 43 de limbi, cel mai recent contract fiind cu o editură indiană care îl publică în șase dialecte. A apărut în Latvia și Finlanda, Haig a mers la evenimente pline de oameni până în Sri Lanka. Anul trecut, contul lui de Instagram a fost unul dintre cele 16 alese de Ducele și Ducesa de Sussex ca să promoveze Săptămâna Sănătății Mintale. E remarcabil cât de mult s-a schimbat conversația pe tema asta de când și-a publicat Matt Haig cartea. Astăzi pare că celebritățile își expun problemele zilnic, tot mai intens. Oare el crede că s-a ajuns prea departe?

„Nu, spune Haig. Nu cred că se poate spune asta când cei mai mulți sinucigași recurg la asta fără să fi vorbit vreodată cu cineva despre sănătatea lor mentală.”

            Totuși, scriitorul e îngrijorat că „a ajuns la modă” să vorbești despre aceste probleme atât de serioase. „Și atunci termenii depresie sau anxietate ajung puțin goliți de sens. Când chiar suferi de depresie și anxietate adevărate nu e nimic ambiguu la ele.”

            Mă întreb dacă tonul ușor enervant, ușor spiritual al unora dintre campaniile dedicate sănătății mentale i se datorează tot lui. Haig, practicant yoga fervent, citește în prezent cartea unui călugăr tibetan și citează adesea din Rumi: „Există o parte din mine foarte cinică și sceptică legat de aceste perspective cu curcubee și unicorni despre sănătatea mentală, conform cărora toți trebuie să cităm din Gandhi sau cine știe cine ca să ne hrănească spiritual în ziua aia.” În același timp, el crede că există mult „snobism” mai ales la bărbați în ce privește exprimarea sentimentelor. Mai crede că de asta oamenii găsesc consolare în cartea lui de memorii.

            Înainte să aibă căderea nervoasă, citise în continuu Martin Amis și se gândea mult la literatura postmodernă, „dar când m-am îmbolnăvit, nu voiam să citesc decât Winnie the Pooh”.

            Unul dintre punctele forte ale lui Haig este capacitatea să vadă umorul din cele mai întunecate momente ale vieții: înțelepciunea lui seacă nu-i lasă scrisul să fie inundat de milă de sine. Umorul era evident și atunci sau numai privitul înapoi i-a dat capacitatea să râdă? „Era acolo, dar nu ameliora nimic”, spune el. Își amintește că asculta conversații triviale despre chei de mașină pierdute sau inspecția de la școala mamei sale și se gândea: „De ce vorbesc despre asta când eu simt că-mi explodează capul?”

            Haig a crescut în Newark, Nottinghamshire, singurul copil cu „părinți stângiști, din clasa mijlocie, într-un oraș cu oameni de dreapta, din clasa muncitoare”. Mama lui era profesoară, iar tatăl arhitect pentru primărie. Își amintește că era un copil anxios, care se chinuia să-și facă prieteni. Nu l-a ajutat deloc un episod dintr-o excursie, când a spart o fereastră într-un moment de somnambulism. Atunci și-a tăiat mâna și a căpătat porecla „Psihopatul.” Altfel, a avut  o copilărie tipică anilor 80: „pe skateboard, cu note foarte variate, păr tuns asimetric, virginitatea purtată ca un blestem medieval”.

https://www.instagram.com/p/CEuRIuFs9BI/?utm_source=ig_web_copy_link

            Experiența copilăriei s-a schimbat mult de atunci, iar Haig nu se îndoiește că tehnologia a avut un impact asupra sănătății mentale. „Când cineva are o predilecție pentru tulburări alimentare și vede mii de imagini cu trupuri perfecte sau idealizate în mod convențional, pot avea reacții mai grave.” Presiunea să fim la standardele propagate online poate fi prea mult. „E aproape o obligație civică să bagi în venă Twitter și noutăți, 24 din 24.”

            Nu are nicio îndoială că obsesiile noastre digitale ne pot face rău. „Au existat mereu probleme cu inima, nu? Dar asta nu înseamnă că anumite probleme de acum nu le pot declanșa mai mult decât acum 200 de ani.” Ca să existe o paritate între sănătatea mentală și cea fizică, Haig crede că trebuie să acceptăm că stilul de viață le influențează pe ambele. Desigur, și genele au rolul lor.

            În Câteva motive să iubești viața, Haig dezvăluie că are un istoric de probleme mentale în familie: străbunica paternă s-a sinucis, iar mama lui a suferit de depresie post natală.

Mama a fost orfană. A fost adoptată foarte mică, deci avea multe incertitudini legate de abandon. Cred că multe dintre acestea au ajuns și la mine.

Mulți ani mai târziu, când locuia din nou în casa părinților, i-a citit jurnalele din acea perioadă și a găsit ceva reconfortant în ele, „pentru că deși trecuse prin asta, era clar o experiență după care își revenise.”

            E foarte conștient că și copiii lui pot avea predispoziția să moștenească depresia și vrea să se asigure că sunt mai bine echipați să-i facă față. „Când am avut căderea nervoasă, nu știam prin ce trec, iar confuzia a înrăutățit mult lucrurile.” Să crești gradul de conștientizare a unui fenomen e greu de gestionat când ești și tată, și el nu e sigur că-i iese bine. Anul trecut a ajuns să-și aducă copiii la un eveniment la Teatrul Național, când bona nu i-a putut ajuta. „Erau în public în timp ce vorbeam despre depresie și sinucidere, încă mă întreb dacă ar fi trebuit să se afle acolo sau nu.”

            Recuperarea lui Haig a fost lentă și laborioasă. În timpul căderii nervoase i s-a prescris diazepam și Vallium de un medic spaniol, ceea ce i-a agravat atacurile de panică și l-au făcut dependent de pastile. E sătul de dezbaterea despre medicație: anul trecut, în Marea Britanie s-au emis 70 de milioane de rețete de antidepresive, aproape dublu față de deceniul trecut. E ceva „incredibil de subiectiv”, spune. „Sunt oameni care bagă mâna în foc pentru ele și sunt convinși că mai sunt printre noi doar pentru că au găsit pastila perfectă.” Totodată critică diferențele regionale dintre proviziile de medicamente pentru sănătate mentală și spune că „tratamentul pe care-l primești e o loterie regională”. Și mai crede – la fel ca unele fundații umanitare – că pacienții de culoare primesc mai des pastile decât consiliere.

            Haig crede că „tot ce știm acum despre sănătatea mentală va fi demodat peste 50 de ani.” În prezent, limbajul despre boală e inadecvat. „Atacul de panică e una dintre cele mai oribile experiențe din viața mea, dar a ajuns o expresie așa de volatilă.” Între timp, termenii referitori la aceste tulburări sunt cenzurați pe canalele social media drept insulte. Oamenii aruncă cu tot felul de diagnostice medicale când fac mișto de Trump, iar Haig spune că „asta nu-l stigmatizează pe Trump, îi stigmatizează pe cei care suferă de acele probleme.”

            Poate cel mai surprinzător este că Haig însuși nu a mers niciodată la terapie. Se străduiește să explice de ce. Imediat după căderea lui nervoasă, nu ar fi fost capabil să meargă la ședințele de terapie, era prea greu să iasă din casă. „Când m-am îmbolnăvit, nu avusesem experiențe bune cu medicii și am ajuns să am o fobie legată de acest tip de ajutor. Probabil asta mi-a îngreunat recuperarea.” Scrisul rămâne cea mai bună terapie pentru el, „o formă de a externaliza ceva extrem de intim”.

            În anumite privințe, simplitatea vieții în carantină a fost o ușurare. „Nu au mai fost turnee de carte” și Haig e bucuros să-și facă lansările pe Zoom. „Carantina mi-a oferit scuze pentru că toată lumea își schimba planurile.” A avut șansa „să își verifice masca de oxigen”, să ia o gură mare de aer înainte să mai încerce să rezolve problemele altora.

Sursă: The Times.

Tweet