Infamiile lui Augias şi absurda Academie Cin

M-au entuziasmat mult de tot cele două cărţi despre care o să vă povestesc imediat.

Augias şi alte infamii este cea mai metaforică şi surprinzătoare carte pe care am citit-o în ultima perioadă de timp. Mamele şi fiii lor sunt personajele principale în toate cele şase povestiri. Şi Oedip. Şi Freud. Cu teoriile lui cu tot. Vă daţi seama, deci, că volumul este puţin… cum să vă spun… puţin depravat, puţin imoral, dar extrem de interesant. Omul care a produs cartea, Claude Louis-Combet, pe lângă faptul că scrie frumos, ştie se uimească, în special, pentru că duce până la absurd anumite caracteristici ale personajelor sale. Întâmplarea face ca aceste caracteristici să fie exact părţile cele mai respingătoare ale fiinţei umane. Dar cu un pahar de apă şi lămâie, trece orice. Nu vă speriaţi, deci, căci francezul le ambalează încântător şi comic. Plus că eu dacă aş fi bărbat aş învăţa multe din Augias şi alte infamii.

Părinţii o adorau. Prin ea se adorau unul pe celălalt. Şi în ea fiecare se adora pe sine – căutând şi descoperind în copil forma desăvârşită, vie însă şi mişcătoare, a imaginilor ivite din propriile lor depărtări, şi care îi făcea să reânvie în propria lor copilărie. Într-un anume fel, părinţii retrăiau în preajma ei ceea ce fuseseră ei înşişi, însă uitaseră, iar acum redescoperau. Această fetiţă – îşi spuneau, uneori, cu mirare – ştie mai multe despre noi, decât noi înşine. Ea ne repetă. Ne spune încă o dată. Ne învaţă că dragostea este această repetiţie. Şi că noi nu ne-am schimbat.

Încântător de absurd. Astfel aş caracteriza volumul Vânătorii de câini din Loyang. Totul este o contradicţie în această carte. Deşi este formată din povestiri chinezeşti, cel care a scris-o este un ungur, care însă reuşeşte să surprindă părţile cele mai absurde ale spiritului asiatic. Nu ştiu dacă absurditatea asta este doar o prejudecată a noastră, a europenilor sau dacă este un fapt adevărat, însă Academia Cin şi împăraţii chinezi despre care se vorbeşte în Vânătorii de câini din Loyang m-au impresionat prin felul lor haotic de a fi. Aceştia acţionează când ca personaje pozitive, când ca personaje negative şi, în general, sunt greu de înţeles. Şi amuzanţi, pe alocuri.

Când bătrânul păzitor de vise îl trezeşte pe împărat, dragonul dezlănţuit din ceruri pradă strălucirea stelelor. Stăpânul clipeşte, somnoros, înspre găvanele goale ale paznicului de vise, apoi îşi cheamă garda. Beregata bătrânului orb este tăiată cu pumnalul de Loyang, cu plăsele frumos împodobite. Călăul vorbeşte îndelung despre pietrele preţioase încrustate în plăselele pumnalului, despre mânerul lui, tot din aur, despre lama albăstrie, până ce, în sfârşit, paznicul de vise încuviinţează şi, dându-şi capul pe spate, îşi oferă beregata.

2 Commentarii

  1. Laura 20/07/2010 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.