Atunci când reuşim câte o proză bună, iar lumea ne laudă realizarea, ar trebui să ne gândim la spusele lui Bernard din Chartres, care ne aducea aminte că „suntem nişte pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi şi putem vedea mai mult şi mai departe decât predecesorii noştri, nu fiindcă am avea vederea mai ageră sau am fi mai înalţi, ci fiindcă ne înălţăm şi ne sprijinim pe statura lor gigantică”.

Remarcabile cuvinte. Rostite acum aproape nouă sute de ani, ele şi-au dovedit în decursul timpurilor temeinicia în varii domenii, chiar şi Newton preluând expresia, el fiind la rându-i un uriaş.

Am descoperit sefeul la vârsta de nouă ani prin trei cărţi: „Viitorul a început ieri”, „20.000 de leghe sub mări” şi „Războiul lumilor”. Aşadar trei nume: Ion Hobana, Jules Verne şi H. G. Wells.

Nu-l cunoşteam pe atunci pe maestrul Hobana decât prin cărţile pe care le scria sau le întocmea. Din vreme în vreme, mă „întâlneam” cu dânsul fie pe aleile de hârtie ale Colecţiei, fie prin saloanele cărţilor apărute pe la diferite edituri: volume proprii sau antologii. Mai degrabă antologii…

Cu ajutorul dumnealui am aflat că există un întreg ocean de literatură a imaginarului, că există sute, poate mii de scriitori care născocesc lumi care nu au fost şi care, poate, nu vor fi niciodată. „Vârsta de aur a anticipaţiei româneşti” mi-a arătat că şi la noi au existat autori cuceriţi de acest gen. „Viitorul a început ieri” mi i-a adus în casă pe francezi. „Fantascienza” mi i-a prezentat pe italieni. Descopeream cu încântare că peste tot se scrie, se citeşte, se trăieşte sefe.

Toate acestea, plus multe, foarte multe altele, au constituit în timp acea masă critică, acel câmp gravitaţional pe geodezicele căruia eu unul sunt prins acum într-o manieră, probabil, defintivă.

Îi datorez, aşadar, maestrului Hobana devenirea mea ca autor de sefe.

Indiscutabil, sefeul românesc datorează domnului Ion Hobana, într-o foarte mare măsură, devenirea şi stabilizarea ca gen artistic care conţine şi generează valoare. Aşa cum în biologie nu există „generaţie spontanee”, nici în sefeul românesc nu au cum exista, la modul pertinent, generaţii de autori care să nu fi fost influenţaţi câtuşi de puţin de către „uriaşii” pe umerii cărora stăm acum cu toţii. Ion Hobana, Camil Baciu, Gheorghe Săsărman, Vladimir Colin sunt doar câteva nume fără de care sefeul românesc s-ar putea dezagrega. Citind precursorii, cunoscând apoi clasicii science fiction-ului, abia astfel autorii de astăzi pot accede către realizări cel puţin egale cu ale maeştrilor. Poate că într-un viitor nu foarte depărtat, un autor român va fi tradus şi premiat prin lume. Ne vom bucura cu toţii pentru izbânda lui, o vom considera ca fiind şi izbânda noastră. Pentru că, într-un fel sau altul, avem aceleaşi rădăcini şi aceleaşi izvoare. Şi avem împreună aceiaşi uriaşi care ne-au purtat şi ne poartă pe umerii lor.

Îmi place să cred că în momentele de triumf literar, confraţii mei în ale scrisului se gândesc la înaintaşii lor, la aceia fără de care eforturile le-ar fi fost, probabil, sterpe. Şi astfel, chiar dacă numai în gând, să le aducă acestora o mulţumire. E suficient pentru a-i ţine mereu tineri şi mereu vii în sufletele noastre, astfel încât să avem mai departe pe umerii cui ne rezema.

Din păcate, maestrul Ion Hobana nu mai este printre noi.

Dar am convingerea că spiritul domniei sale va dăinui în inimile fiecărui iubitor de science fiction. Acum dumnealui şade la taifas cu Jules Verne şi cu H. G. Wells. Şi le povesteşte despre sefeul românesc. Pentru că are ce le povesti…