Jocul cu sensul

ArrhetonulÎntâlnirea cu volumul Laviniei Bârlogeanu mi-a amintit faptul ca, acum câtiva ani, un mini-pachet de tarot m-a convins sa cumpar „Ultima iubire la Tarigrad. Îndreptar de ghicit“, romanul lui Milorad Pavic. Recunoscut pentru inovatiile formale aplicate scrierilor sale, Pavic utiliza în „Ultima iubire…“ simbolurile si imaginile specifice cartomantiei, pentru a reconstitui o istorie insolita a poporului sârb. Un fel de roman-tarot este si „Arrhetonul“. Aceasta particularitate a textului nu rezida numai în referintele explicite la Eremit si Marea Preoteasa, ci si în recuzita ezoterica, de un arhaic actualizat, mentinuta de-a lungul scenariului epic. La fel ca o ghicitoare, autoarea întoarce, în momentele-cheie ale actiunii, cartea care poate da peste cap, deopotriva, trecutul si viitorul, realitatea si fictiunea.

Personae

În esenta, se pot discerne doua planuri narative principale ale romanului: unul plasat la începutul secolului XX, când Carl Gustav Jung, casatorit cu Emma, o întâlneste pe Anna (alias Toni Wolff), femeia care îl va ajuta sa puna bazele psihologiei analitice, si un al doilea, plasat în 2004, dupa ce „Cartea Rosie“ va fi produs vâlva printre intelighentia europeana. Construit pe sistemul triunghiurilor complementare si al tertului inclus, „Arrhetonul“ nu se rezuma la a dezvolta linear povestea triadei Jung-Emma-Anna. Prin metempsihoza, în mileniul al treilea, avatarul Emmei va fi Ana, al Annei, Ralona, iar acestea îl vor disputa pe Demian, corporalizarea personajului fictional al lui Hermann Hesse. Dinamica relatiilor dintre protagonisti exclude o logica binara. În locul opozitiilor clar delimitate, se opereaza cu un surplus de sens (caci însusi „Jocul sensului“ este vizat de confidenta aparent inocenta a lui Jung), adus de prezenta celui de-al treilea personaj. Emma-Jung-Anna, Ana-Demian-Ralona, Sara-Avraam-Hagar, Jung-Anna-Golem sunt tematizari ale tertului. Chiar si prietenia lui Jung cu Hesse si Meyrink este mai mult decât o asociere aleatorie. Autorul „Lupului de stepa“ îi furnizeaza „doctorului de minti din Zürich“ un alter-ego, pe Demian, iar de la scriitorul austriac este preluat si prelucrat arhetipul Golemului. Legatura celor trei intelectuali ascunde o semnificatie desprinsa din sistemul interpretativ jungian: opera de arta se întrupeaza din viziunile livrate de inconstient si instrumentalizate de Golem.
Relatarea faptelor si întâmplarilor îi apartine psihiatrului elvetian, învestit cu privilegiul omniscientei. Motivatia ce sta la baza destainuirii, ulterioara mortii lui, este lamurirea unor aspecte personale ramase  neclarificate: „(…) anumite date ale biografiei mele au fost colportate de unii, fie cu scopul precis de a ma denigra, fie cu scopul, la fel de precis, de a starui interesul publicului în legatura cu ceea ce ei însisi spun sau scriu despre mine“. Constient de gradul redus de acceptare si întelegere de care s-a bucurat, el demareaza ofensiva împotriva detractorilor. Adjuvantul decriptarii adevarului este de natura fantastica; o faptura arhaica îi arata cum sunt „lucrurile si oamenii în realitate, dincolo de toate ascunzisurile, dincolo de toate aparentele“. Maestru al disimularii, Jung este, în fapt, cel mai mare colportor al sau. Îsi asuma pe deplin actul poietic pe care îl desfasoara, încercând sa circumscrie un cerc de lectura destinat doar initiatilor si obisnuitilor practicilor ezoterice, adica doar celor carora li s-a revelat Arrhetonul.

Traseul gnoseologic al personajului central nu elimina ideea divinitatii. El încearca sa ajunga la Dumnezeu pe calea stiintei, iar ideea este rezumata, în roman, de aparitia Annei, tânara lui amanta. Cu o denominatie din tarot, fata este numita Marea Preoteasa. Pentru Jung, ea a fost un veritabil companion intelectual si resortul care a declansat „Cartea Rosie“. Fiinta asexuala, lipsita de ostentatie, spirit eminamente metamorfic, Anna poseda aceeasi voce arhaica ce îl neostoieste si pe Jung: latenta Golemului. Omnivalenta individualitatii este întretinuta cu mijloace cabalistice. Golemul nu poarta aici acceptiunea pragmatica a gândirii germane, ci sensurile mistice din Cabala. Un alt garant al existentei personajelor este Mercur, cu dubla lui utilitate, astrologica si alchimica. Cuplul Carl Gustav-Anna satisface armonia contrariilor: femeia, simbol chtonian (potrivit sistemului durandian), „întuneric stralucitor“, vine sa completeze, contrastiv, preeminenta solara a barbatului. Împreuna reunesc cele doua regimuri ale imaginarului, diurnul si nocturnul.

În paralel cu povestea de tip odi et amo dintre Jung, Anna si sotia înselata, Emma, sunt introdusi în scena Demian, Ralona si Ana, replici ale celor dintâi, ca urmare a unei transmutatii a sufletelor. Doar numele se schimba; portretele ramân, în linii mari, aceleasi. Cele doua relatii triunghiulare urmaresc linii de fuga comune: gelozia partenerei, tratamentul discriminatoriu al unei femei asupra celeilalte (Emma fata de Anna, Ana fata de Ralona), predilectia pentru întuneric a femeii oropsite (Ralona este, la fel ca Anna, o fiinta noptatica), implicarea Golemului si Arrhetonului în cugetarea lor etc. La toate acestea se adauga un complicat proces de metamorfoza a cuplurilor feminine, determinat de modul în care ele împartasesc, peste timp, obsesii si frustrari similare. Emma si Ana se situeaza de o parte a baricadei, Anna si Ralona de cealalta. Primele vor forma compozitul Emmana, iar cele de pe urma vor deveni Ralonna. Ele reitereaza cazul Sarei si a lui Hagar, sotia si slujitoarea lui Avraam, care se transforma, în funambulesca imaginatie jungiana, în Sarmmana, raliindu-se, astfel, celorlalte heteroclite.

A visa visele altcuiva

Continuum-ul stabilit între Jung si Ralona se activeaza la nivel oniric. Visele „doctorului de minti“ îi sunt transferate fetei. Mai mult decât atât, ea reproduce, înca de la cinci ani, întrebarea predilecta a barbatului, „Cine sunt eu?“ „cu o voce care nu e a ei“. Celalalt vis al Ralonei, despre o femeie, Emma, care le contine pe toate celelalte, ca o papusa matriosca, demonstreaza ca destinul este scris dinainte, asa cum atragea atentia si Demian: „Lumea întreaga este de la bun început în fiecare dintre noi“. A anihila unul dintre aceste personaje este la fel cum eternul tânar Dorian Gray ar înfige cutitul în dublul sau, portretul. Ana si Emma sunt fetele aceleiasi monede, un fel de Cerberi ai proprietatii private pe care o detin (barbatii). Arrhetonul le induce si le modeleaza tensiunea si patosul specifice femeii înselate, ridicându-se pe sine la rangul de arhetip, laolalta cu Golemul. Pactul faustic cu diavolul, atât de mult invocat în roman, îsi gaseste contrapunctul în cucerirea tehnologiei din prezent. Pe oamenii dedati instrumentelor digitale – ne spune Jung –, Golemul îi ocoleste. Demitizarea perpetua reflecta „revolta împotriva creatorului“.

Zona de impact dintre cele doua planuri (1914/2004) este rezervata livrescului si visului. Ralona îl cunoaste pe Demian prin intermediul „Cartii Rosii „. El i se inoculeaza, mai întâi, la nivel subliminal si, de-abia apoi, la nivel fiintial. Tot în aceeasi sursa, Ralona citeste despre modul în care scriitorii pot face exceptie de la regula de a vorbi despre lucrurile cunoscute de toata lumea. Acea secventa are un dublu rol: subliniaza narcisismul auctorial si face lobby pentru operele care escamoteaza realitatea. Limbajul încifrat nu anuleaza valoarea artistica a unei opere, ci îi adauga o aura voit ezoterica. Este si cazul romanului „Arrhetonul“. Cu siguranta, autoarea beneficiaza de un public-tinta, atras tocmai de subtilitatile de factura sacra, deci este pe deplin îndreptatita sa practice o scriitura inaccesibila si sinuoasa pe alocuri. Într-unul din episoadele textului, printre revoltatii de la Universitate se numara si Hesse, el pledând pentru marea proza vizionara, tot mai mult amenintata de proza cotidianului. Plasându-se într-o nisa evidenta (si nu e întâmplator faptul ca romanul a aparut la Editura Nemira), Lavinia Bârlogeanu vine în contra trend-ului dominant din câmpul literar contemporan, articulându-si un stil aparte, usor recognoscibil. Un speech al lui Jung împotriva lipsei de autenticitate si a infractiunii culturale din societatea actuala ascunde o pledoarie a scriitoarei pentru propria voce: „Când vad ca lucrurile se petrec aidoma – ca în secolul trecut, n.m. –, realizez cu tristete ca omenirea nu evolueaza si ca stilurile nonconformiste si optiunea pentru zone discursive neoficiale este privita cu la fel de multa neîncredere si suspiciune si sunt catalogate ca manifestari înfumurate“.

Citeşte continuarea pe Revista Cultura

Autor: Gabriela Daianu

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *