„Câte pagini mai am de trăit, doctore?” întreabă Julian Barnes într-una din fanteziile sale despre moarte, în ultima sa carte tradusă desăvârşit de Mihai Moroiu. Selectată ca una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2008 de New York Times, volumul este cotat de critica literară drept un eveniment literar incontestabil, iar autorul lui, celebru pentru volume ca Papagalul lui Flaubert, Tristeţi de lămâie sau Arthur&George, este considerat un clasic în viaţă.

Dacă „totul trebuie învăţat, de la scris la murit” (Flaubert), Barnes cercetează moartea, „Nimicul”, în acelaşi fel unic în care a cunoscut şi viaţa: prin scris, cu o „disperare aristocrată” (Tim Adams) în contrapunct cu ironia care l-a făcut celebru, acea „cameră în infraroşu pentru imagini luate în întuneric”.

„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa.” – declaraţie pe cât de copleşitoare, pe atât de siropoasă din perspectiva altora, de pildă în viziunea fratelui filosof al autorului, Jonathan, specialist în Aristotel. Barnes e un ateu-estet devenit agnostic, un artist căruia scrisul despre moarte nu îi alină temerile, dar nici nu i le înteţeşte. Mărturisindu-şi amatorismul, el încearcă să studieze „simţul morţii” pe teritoriile filosofiei, teologiei şi biologiei, dar şi aplecându-se asupra propriilor experienţe legate de moartea părinţilor, bunicilor, ca şi de moartea „rudelor” sale spirituale (Flaubert, Renard, Larkin şi atâţia alţi „nemuritori”), pe care şi le adjudecă astfel, aproape în detrimentul celor de sânge, cu o „sinceritate insuportabilă”. Simţul morţii, consideră Barnes, e ca şi simţul umorului. Îl ai sau nu. Și în funcţie de el înţelegi viaţa într-un chip mai mult sau mai puţin nimerit.

Azi, când eul e o iluzie demonstrată ştiinţific, când „singurul instrument pentru înţelegerea creierului e creierul însuşi”, când fabricile de vise s-au năruit („comunismul sovietic, Hollyoodul şi religia organizată”), când „religia artei” îşi pierde şi ea treptat speranţa la un paradis, singurul lucru sigur este moartea. De aceea Barnes o contemplă cu teamă şi nelinişte, deconstruind toate consolările tradiţionale, dincolo chiar de „frământarea fetişistă” proprie meseriei de scriitor. Rămânem însă pe marginea abisului zâmbind, pentru că tocmai am citit una dintre anecdotele barnesiene, în care simţul umorului îl învinge pe cel al morţii. În fapt, lectura acestei meditaţii asupra sfârşitului se transformă într-o întoarcere către viaţă, către memorie ca identitate: „ceea ce îţi aminteşti defineşte exact cine eşti”. Scriitorul, artistul în general, are menirea de a risipi ceaţa din calea privirii, chiar dacă, în cele din urmă, „moartea nu este un artist” (Jules Renard).

La începutul cărţii o notă a editorului englez ne avertizează că eseul lui Julian Barnes nu este o operă de ficţiune, fiind bazat pe fapte reale. Portretele părinţilor, ale fratelui său, ale prietenilor săi (desemnaţi prin iniţiale) sunt descrise cu aceeaşi măiestrie savuroasă ca personajele din Tristeţi de lămâie. Soţia lui, agentul literar Pat Kavanagh, este doar discret amintită, poate tocmai pentru că  s-a stins chiar în anul în care Barnes publica Nimicul de temut. Ei îi este dedicat eseul, ca şi toate celelalte volume ale scriitorului. Iar constanţa dedicaţiei ascunde o poveste, aceea dintre Pat şi Jules, dincolo de literatură, dar prezentă în scrisul lui, fie şi numai printr-un simplu rând: „Îşi iubea soţia şi se temea de moarte”, scrie Barnes într-un posibil portret al său.

Un scriitor poate fi condamnat pentru că şi-a „scris” rudele? Că nu le-a ajustat, că nu a fost blând cu ele? Cititorul din mine refuză o astfel de reacţie, dar se pare că, uneori, pentru o familie, să aibă în sânul ei un scriitor poate fi considerat un neajuns şi o publicitate nedorită. Ficţiunea este astăzi atât de generoasă în graniţele ei încât realul, biografia şi-au pierdut întâietatea în a spune adevărul. „Literatura”, spune Barnes, „se foloseşte de minciuni ca să spună adevărul şi de adevăr ca să spună minciuni.” În Nimicul de temut, poziţia autorului este limpede: „Apropo, aici nu e vorba de «autobiografia» mea. Și nici nu sunt «în căutarea părinţilor mei».” Și cu toate acestea, la finalul lecturii, ai senzaţia aceea din faţa tabloului lui Magritte cu pipa. Îţi spui doar atât: „Aceasta nu este o autobiografie.”

Articol apărut în România literară, Nr. / 11.09.2009 în deschiderea unui fragment din Julian Barnes – Nimicul de temut